Permiteți-mi să vă dezvălui ceva personal: urăsc cu adevărat când oamenii pe care îi iubesc se ceartă.
Simt același lucru când văd facțiuni în cadrul mișcării climatice — fiecare dintre acestea făcând o muncă incredibil de importantă — supărându-se una pe alta cu privire la subiectul amprentei personale de carbon. De aceea am susținut înainte că dezbaterea despre schimbarea sistemelor versus schimbarea comportamentului a devenit foarte veche, și de aceea continui să cred că trebuie să găsim o modalitate mai nuanțată și respectuoasă de a purta ceea ce este o conversație complexă și adesea emoțională.
Mi-am amintit de acest lucru recent când am citit ceea ce am considerat a fi un articol excelent de Morgan McFall-Johnsen în Business Insider. Acesta a detaliat cum companiile de combustibili fosili au instrumentalizat apelurile la responsabilitatea individuală, folosindu-le ca o distragere a atenției de la intervențiile politice la nivel de sistem și alte reforme structurale care ar putea într-adevăr să ducă la o societate cu emisii mai scăzute de carbon.
Colegul meu PlanetaNoastra, Lloyd Alter a fost mai puțin impresionat. El a subliniat pe bună dreptate că conceptul de amprentă de carbon a existat cu mult înainte ca BP să decidă să-l amplifice. Și a susținut că reducerea dependenței noastre de combustibili fosili, așa cum a documentat în cartea sa despre „Viața stilului de 1,5 grade,” este o modalitate prin care putem face presiune asupra acestor interese puternice.
Din perspectiva mea (deși evit conflictele), acest lucru seamănă foarte mult cu oameni care vorbesc unul pe lângă altul. Și îmi pot imagina cât de încântați sunt BP și alții să ne vedem luptând între noi. Articolul lui McFall-Johnsen, de exemplu, se încheie afirmând că acțiunile individuale chiar contează și subliniază că multe dintre persoanele care se sprijină pe partea „schimbării sistemului” totuși iau măsuri semnificative pentru a-și reduce propria amprentă.
Michael E. Mann, de exemplu, a cărui nouă carte „Noul război climatic” documentează eforturile de deturnare ale marilor companii petroliere, a fost foarte clar că nu descurajează acțiunea individuală. El însuși, de fapt, evită să mănânce carne și conduce o mașină hibridă. Pur și simplu nu se simte confortabil să-i mustre pe alții să facă la fel și, de asemenea, își face griji că acest lucru va diminua presiunea asupra intereselor puternice care au conspirat pentru a face ca stilurile de viață cu emisii mari de carbon să fie norma.
Pe de altă parte, însă, pot înțelege cum aceste argumente par să minimalizeze eforturile unor oameni precum Alter, care au făcut eforturi considerabile pentru a modela o dependență redusă de combustibili fosili. La urma urmei, nici Alter, nici Peter Kalmus, nici Rosalind Readhead, niciun alt susținător al stilului de viață cu emisii scăzute de carbon pe care l-am întâlnit nu susține că ne vom atinge obiectivul doar prin abstinență voluntară. În schimb, ei își văd rolul ca demonstrând ce este posibil — și mobilizând alții să înceapă să influențeze și să remodeleze sistemul în orice mod pot.
Am o propunere modestă pentru o detentare: ar trebui să îi primim și să îi sărbătorim pe cei care depășesc limitele în ceea ce privește viața cu emisii scăzute de carbon și să recunoaștem eforturile lor ca un experiment util și o lovitură potențial puternică împotriva status quo-ului. Ar trebui să recunoaștem, totuși, că nu toată lumea va putea — sau va dori — să meargă la fel de departe sau de repede, și s-ar putea să fie mai bine să-și concentreze eforturile pe alte părți ale puzzle-ului. Suntem un ecosistem divers, iar noi trebuie să ne găsim fiecare locul.
Și când vine vorba de mișcarea în ansamblu, trebuie să începem să ne gândim la acțiunile individuale ca la acte strategice de mobilizare în masă. Asta înseamnă să ne facem mai puține griji cu privire la faptul că toată lumea face totul și, în schimb, să începem să construim coaliții de actori larg aliniați care folosesc tactici diferite pentru a atinge obiectivul nostru comun: dispariția rapidă a combustibililor fosili și a altor industrii dăunătoare și extractive.
Aceasta este concluzia la care am ajuns în propria mea carte „Suntem cu toții ipocriți climatici acum.” A început ca un efort de a demitiza ideea că acțiunea individuală este importantă și, în schimb, a devenit o sărbătoare a unui grup larg și divers de oameni incredibili care, oricât de imperfect, încearcă să navigheze împreună pe o cale prin această mizerie.
În cele din urmă, voi oferi un ultim avertisment: și anume, nevoia de a rămâne fără încetare concentrați asupra rezultatelor strategice ale acțiunilor pe care le susținem. A devenit obișnuit, de exemplu, să comparăm apelurile actuale pentru un trai cu emisii scăzute de carbon cu boicotele consumatorilor care au dărâmat regimul Apartheid din Africa de Sud. Trebuie să fim atenți la această analogie, totuși. Pe de o parte, este un exemplu puternic de modul în care putem valorifica acțiunile zilnice pentru obiective sistemice specifice. Pe de altă parte, totuși, nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că cumpărătorii nu au fost rugați să schimbe absolut totul despre cum trăiesc — și, în schimb, să facă ajustări specifice, fezabile în puncte specifice de presiune care ar lovi răufăcătorii acolo unde doare. (Este mai ușor să ceri cuiva să aleagă o portocală diferită decât să regândească unele dintre principiile de bază ale locului și modului în care trăiesc.)
Deci, unde sunt acele puncte de presiune? Cum putem construi boicote ale consumatorilor sau alte intervenții strategice care să le maximizeze impactul? Și cum construim o cauză comună între scafandrii hardcore, vegani, care nu zboară, și „ipocriții climatici” ca mine, care ne pasă profund de această problemă, dar care încă nu au găsit mijloacele (sau voința) de a ne elibera de jugul combustibililor fosili?
Nu am încă toate răspunsurile, dar cred că acestea sunt întrebările cu care ar trebui să ne confruntăm. Ar fi frumos dacă am putea face asta împreună.
