Mama a obținut pe scurt faimă internațională după moartea sa în aprilie 2016. Cimpanzeul de 59 de ani a fost o lideră perspicace și o diplomată care a trăit o viață fascinantă și ar fi putut fi faimoasă din multe motive, așa cum explică primatologul Frans de Waal în noua sa carte, „Mama’s Last Hug”. A ajuns totuși să devină virală datorită modului în care și-a îmbrățișat un vechi prieten care venise să își ia rămas bun.
Acel prieten era Jan van Hooff, un biolog olandez pe atunci în vârstă de 79 de ani, care o cunoștea pe Mama din 1972. Deși bătrâna Mama era letargică și nu reacționa la majoritatea vizitatorilor, s-a luminat la vederea lui van Hooff, nu doar întinzând mâna să-l îmbrățișeze, ci și zâmbind larg și mângâindu-i ușor capul cu degetele. A fost un moment puternic plin de emoție rezonabilă, și a fost capturat într-un videoclip filmat cu telefonul mobil care a fost vizualizat de peste 10,5 milioane de ori în cei trei ani de atunci.
Mama a murit la o săptămână după această revedere. Videoclipul a fost apoi difuzat la televiziunea națională din Olanda, unde telespectatorii au fost „extrem de emoționați”, conform lui de Waal, mulți postând comentarii online sau trimițând scrisori lui van Hooff descriind cum au plâns. Aceeași reacție s-a propagat ulterior în întreaga lume prin intermediul YouTube.
Oamenii s-au simțit triști parțial datorită contextului morții Mamei, spune de Waal, dar și din cauza „modului foarte uman în care l-a îmbrățișat pe Jan”, inclusiv mângâierile ritmice cu degetele. Această trăsătură comună a îmbrățișărilor umane apare și la alte primate, subliniază el. Cimpanzeii o folosesc uneori pentru a calma un pui care plânge.
„Pentru prima dată, și-au dat seama că un gest care pare esențial uman este de fapt un model general al primatelor”, scrie de Waal în noua sa carte. „Adesea în lucrurile mici vedem cel mai bine conexiunile evolutive.”
Aceste conexiuni merită cu siguranță văzute, și nu doar pentru a ajuta spectatorii de pe YouTube să empatizeze cu nostalgia unui cimpanzeu pe moarte. Deși „Mama’s Last Hug” oferă câteva anecdote incredibile din viața personajului său principal, ultima ei îmbrățișare este în principal un punct de plecare pentru a explora lumea mai largă a emoțiilor animale — inclusiv, așa cum spune subtitlul cărții, „ce ne pot spune despre noi înșine”.
„Antropodenialul”
De Waal, unul dintre cei mai cunoscuți primatologi din lume, a petrecut decenii explorând legăturile evolutive dintre oameni și alte animale, în special primatele noastre înrudite. A scris sute de articole științifice și peste o duzină de cărți de știință populară, inclusiv „Chimpanzee Politics” (1982), „Our Inner Ape” (2005) și „Are We Smart Enough to Know How Smart Animals Are?” (2016).
După ce s-a pregătit ca zoolog și etolog sub îndrumarea lui van Hooff în Olanda, de Waal și-a obținut doctoratul în biologie de la Universitatea Utrecht în 1977. S-a mutat în S.U.A. în 1981, ajungând să ocupe poziții comune la Universitatea Emory și la Centrul Național de Cercetare a Primatelor Yerkes din Atlanta. S-a retras din cercetare acum câțiva ani, iar în această vară se va retrage și din activitatea didactică.
Pentru cea mai mare parte a carierei sale, de Waal a fost iritat de modul în care oamenii de știință comportamentali au privit în mod tradițional capacitățile mentale ale animalelor non-umane. Prea precauți în a proiecta trăsături umane asupra altor specii – un obicei cunoscut sub numele de antropomorfism – mulți oameni de știință din secolul al XX-lea au mers prea departe în direcția opusă, conform lui de Waal, adoptând o poziție pe care o numește „antropodenial”.
„Oamenii de știință au fost instruiți să evite subiectul, chiar dacă vorbim despre lupte pentru putere și comportament de reconciliere, emoții și sentimente, stări interne în general, cogniție și procese mentale – toate cuvintele pe care ar trebui să le evităm”, spune de Waal pentru PlanetaNoastra într-un interviu telefonic. „Cred că provine dintr-o îndoctrinare de un secol de către behavioriști”, adaugă el, atribuind în mod specific brandul american de behaviorism pionierat în secolul trecut de psihologul B.F. Skinner, care considera animalele non-umane ca fiind determinate aproape în întregime de instinct, mai degrabă decât de inteligență sau emoție.
De Waal citează un neuroștiințific proeminent care este atât de precaut față de antropomorfizare încât a încetat să se refere la „frică” la șobolanii pe care îi studiază, vorbind în schimb doar despre „circuite de supraviețuire” în creierele lor pentru a evita orice paralele cu experiențele subiective umane. „Ar fi ca și cum ai spune că atât caii, cât și oamenii par să înseteze într-o zi fierbinte”, scrie de Waal în noua sa carte, „dar la cai ar trebui să numim asta ‘nevoie de apă’, deoarece nu este clar că simt ceva.”
Deși această precauție are rădăcini în rigoarea științifică, a atras ridicolul asupra oamenilor de știință care studiază emoțiile și stările interne ale animalelor non-umane. „Suntem foarte des acuzați de antropomorfism imediat ce folosiți terminologie ‘umană’”, spune de Waal. Este adevărat că nu putem fi siguri cum se simt alte specii atunci când experimentează o emoție, dar nici nu putem fi siguri cum se simt alți oameni – chiar dacă încearcă să ne spună. „Ceea ce ne spun oamenii despre sentimentele lor este adesea incomplet, uneori complet greșit și întotdeauna modificat pentru consum public”, scrie de Waal. Și ar trebui să ignorăm o mulțime de dovezi pentru a crede că emoțiile umane sunt fundamental unice.
„Creierul nostru este mai mare, e adevărat, dar este doar un computer mai puternic, nu un computer diferit”, spune de Waal. A crede altfel este „extrem de nerezonabil”, argumentează el, „având în vedere cât de similar se manifestă emoțiile în corpurile animalelor și ale oamenilor, și cât de asemănătoare sunt toate creierele mamiferelor până la detalii privind neurotransmițătorii, organizarea neurală, alimentarea cu sânge și așa mai departe.”
Acel sentiment când
De Waal face o distincție cheie între emoții și sentimente: Emoțiile sunt răspunsuri automate, la nivelul întregului corp, care sunt destul de standard la mamifere, în timp ce sentimentele țin mai mult de experiența noastră subiectivă a acelui proces fiziologic. „Sentimentele apar atunci când emoțiile ne pătrund conștiința și devenim conștienți de ele”, scrie de Waal. „Știm că suntem furioși sau îndrăgostiți pentru că simțim asta. Putem spune că simțim în ‘stomac’, dar de fapt detectăm schimbări în tot corpul nostru.”
Emoțiile pot declanșa o varietate de schimbări corporale, unele mai evidente decât altele. Când oamenii sunt speriați, de exemplu, putem simți cum inima bate și respirația se accelerează, mușchii se încordează, părul ni se ridică. Majoritatea oamenilor speriați sunt probabil prea distrași pentru a observa schimbări mai subtile, însă, cum ar fi picioarele care se răcesc pe măsură ce sângele se retrage din extremități. Această scădere a temperaturii este „uimitoare”, conform lui de Waal, și, ca și alte aspecte ale răspunsului luptă-sau-fugi, apare la mamifere de toate felurile.
Mulți oameni pot accepta că alte specii experimentează frica, dar ce ziceți de mândrie, rușine sau simpatie? Alte animale se gândesc la corectitudine? Amestecă mai multe emoții sau încearcă să-și ascundă starea emoțională de ceilalți?
În „Mama’s Last Hug”, de Waal oferă o mulțime de exemple care ilustrează moștenirea emoțională antică pe care o împărtășim cu alte mamifere, în creierele și corpurile noastre, precum și în modurile în care ne exprimăm. Cartea abundă în felul de fapte și vignete care rămân cu tine mult timp după ce ai terminat de citit, potențial schimbându-ți perspectiva asupra propriilor emoții și interacțiuni sociale, în timp ce îți modifică modul în care gândești despre alte animale. Iată doar câteva exemple:
• Șobolanii par să aibă o gamă emoțională neobișnuit de largă, experimentând nu doar frica, ci și lucruri precum bucuria – emit ciripituri ascuțite când sunt gâdilați, se apropie cu mai mult entuziasm de o mână care i-a gâdilat decât de una care doar i-a mângâiat și fac mici „sărituri de bucurie” specifice tuturor mamiferelor care se joacă. De asemenea, manifestă semne de simpatie, nu numai improvizând modalități de a salva șobolani înrudiți prinși într-un tub transparent, ci chiar optând să efectueze salvarea în loc să mănânce bucăți de ciocolată.
• Maimuțele au un simț al corectitudinii, scrie de Waal, citând un experiment pe care el și un student l-au condus cu maimuțe capucin la Yerkes. Două maimuțe care lucrau una lângă alta erau recompensate fie cu castraveți, fie cu struguri când terminau o sarcină, și ambele erau fericite când primeau aceeași recompensă. Preferă mult mai mult strugurii decât castraveții, însă, iar maimuțele care au primit aceștia din urmă au manifestat semne de indignare când partenerul lor a primit un strugure. „Maimuțele care fuseseră perfect fericite să lucreze pentru castravete au intrat deodată în grevă”, scrie de Waal, menționând că unele chiar și-au aruncat feliile de castravete într-o aparentă indignare.
• Emoțiile amestecate sunt mai puțin răspândite, dar totuși nu sunt unice la oameni. În timp ce maimuțele par să aibă un set rigid de semnale emoționale care nu pot fi amestecate, maimuțele antropoide amestecă frecvent emoțiile, scrie de Waal. El citează exemple de la cimpanzei, cum ar fi un mascul tânăr care se dă bine pe lângă masculul alfa cu un amestec de semnale prietenoase și de supunere, sau o femelă care cere mâncare de la alta cu un amestec de cerșeală și plângere.
Cu toate acestea, oamenii de știință tind să eticheteze aceste și alte manifestări ale emoțiilor animale cu mare atenție. Atunci când un animal exprimă ceea ce pare a fi mândrie sau rușine, de exemplu, este adesea descris cu termeni funcționali precum dominație sau supunere. Poate fi adevărat că un câine „vinovat” este doar supus în speranța de a evita pedeapsa, dar oamenii sunt chiar atât de diferiți? Rușinea umană implică comportamente de supunere similare cu cele ale altor specii, subliniază de Waal, posibil pentru că încercăm să evităm un alt tip de pedeapsă: judecata socială.
„Din ce în ce mai mult cred că toate emoțiile cu care suntem familiarizați pot fi găsite într-un fel sau altul la toate mamiferele și că variația este doar în detalii, elaborări, aplicații și intensitate”, scrie de Waal.
„Înțelepciunea vârstelor”
În ciuda acestei tendințe de a subestima emoțiile altor animale, de Waal subliniază și un obicei aparent contradictoriu printre oameni. În mod tradițional, ne-am privit propriile emoții de sus, văzându-le ca o slăbiciune sau o responsabilitate.
„Faptul că emoțiile sunt înrădăcinate în corp explică de ce știința occidentală a luat atât de mult timp să le aprecieze. În Occident, iubim mintea, în timp ce acordăm puțină importanță corpului”, scrie de Waal. „Mintea este nobilă, în timp ce corpul ne trage în jos. Spunem că mintea este puternică, în timp ce carnea este slabă, și asociem emoțiile cu decizii ilogice și absurde. ‘Nu te emoționa prea tare!’ ne avertizăm. Până de curând, emoțiile erau în mare parte ignorate, considerate aproape sub demnitatea umană.”
Mai degrabă decât o relicvă jenantă a trecutului nostru, însă, emoțiile sunt instrumente utile care au evoluat din motive întemeiate. Sunt un fel de instincte, explică de Waal, dar în loc să ne spună pur și simplu ce să facem, sunt mai degrabă vocea colectivă a strămoșilor noștri, care ne șoptesc sfaturi la ureche și apoi ne lasă să decidem cum să le folosim.
„Emoțiile au marele avantaj față de instincte că nu dictează un comportament specific. Instinctele sunt rigide și reflexe, ceea ce nu este modul în care majoritatea animalelor operează”, scrie de Waal. „Dimpotrivă, emoțiile focalizează mintea și pregătesc corpul, lăsând loc pentru experiență și judecată. Ele constituie un sistem de răspuns flexibil, cu mult superior instinctelor. Bazate pe milioane de ani de evoluție, emoțiile ‘știu’ lucruri despre mediu pe care noi, ca indivizi, nu le știm întotdeauna conștient. De aceea se spune că emoțiile reflectă înțelepciunea vârstelor.”
Asta nu înseamnă că emoțiile au întotdeauna dreptate, bineînțeles. Ne pot duce ușor pe căi greșite dacă le urmăm pur și simplu fără a gândi critic situația specifică. „Nu este nimic în neregulă cu a-ți urma emoțiile”, spune de Waal. „Nu vrei să le urmezi orbește, dar majoritatea oamenilor nu fac asta.
„Controlul emoțional este o parte esențială a imaginii”, adaugă el. „Oamenii cred adesea că animalele sunt sclave ale emoțiilor lor, dar nu cred că este deloc adevărat. Este întotdeauna o combinație de emoții, experiențe și situația în care te afli.”
Suntem cu toții animale
Poate părea inofensiv pentru oameni să se pună pe un piedestal, să creadă că sunt separați de (sau chiar superiori) altor animale. Totuși, de Waal este frustrat de această atitudine nu doar din motive științifice, ci și din cauza modului în care poate influența relația noastră cu alte creaturi, indiferent dacă trăiesc în grija noastră sau în sălbăticie.
„Cred că viziunea asupra emoțiilor și inteligenței animalelor are implicații morale”, spune el. „Am depășit ideea de a vedea animalele ca mașini, și dacă recunoaștem că sunt ființe inteligente și emoționale, atunci nu putem face pur și simplu cu animalele orice vrem, ceea ce am făcut până acum.
„Criza noastră ecologică din acest moment, încălzirea globală și pierderea speciilor, este un produs al oamenilor care cred că nu fac parte din natură”, adaugă el, referindu-se la schimbările climatice induse de om, precum și la rolul nostru în extincția în masă a faunei sălbatice. „Aceasta face parte din problemă, atitudinea că suntem ceva diferit de animale.”
Schimbările climatice, pierderea biodiversității și crize similare se pot înrăutăți, dar pe măsură ce de Waal intră în pensie, spune că este optimist cu privire la modul în care evoluează relația noastră generală cu alte specii. Mai avem un drum lung de parcurs, dar este încurajat de o nouă generație de oameni de știință care nu se confruntă cu genul de dogmă cu care s-a confruntat el la începutul carierei sale, și de modul în care publicul salută adesea descoperirile lor.
„Cu siguranță nu sunt doar optimist, cred că lucrurile deja se schimbă. În fiecare săptămână pe internet vezi un nou studiu sau o descoperire surprinzătoare despre cum corbii pot planifica dinainte, sau șobolanii au regrete”, spune el. „Cred că în comportament și neuroștiințe, întreaga imagine a animalelor se schimbă în timp. În loc de viziunea foarte simplistă pe care o aveam înainte, acum avem această imagine a animalelor ca având stări interne, sentimente și emoții, iar comportamentul lor este mult mai complex ca rezultat.”
Mama fusese „regina de multă vreme” a coloniei de cimpanzei de la Grădina Zoologică Burgers din Olanda, așa cum spune de Waal, iar după moartea ei, grădina zoologică a făcut ceva neobișnuit. I-a lăsat corpul în cușca de noapte cu ușile deschise, oferindu-i coloniei sale șansa de a o vedea și atinge pentru ultima dată. Interacțiunile rezultate au semănat cu o priveghere, scrie de Waal. Femelele cimpanzei au vizitat-o pe Mama în liniște totală („o stare neobișnuită pentru cimpanzei”, notează de Waal) unele lipindu-și capul de cadavrul ei sau îngrijindu-l. O pătură a fost găsită ulterior lângă corpul Mamei, presupunând că a fost adusă acolo de unul dintre cimpanzei.
„Dispariția Mamei a lăsat un gol uriaș pentru cimpanzei”, scrie de Waal, „precum și pentru Jan, pentru mine și pentru ceilalți prieteni umani ai ei.” Spune că se îndoiește că va mai cunoaște vreodată o altă maimuță antropoidă cu o personalitate atât de impresionantă și inspirațională, dar asta nu înseamnă că astfel de maimuțe nu există deja undeva, fie în sălbăticie, fie în captivitate. Și dacă ultima îmbrățișare a Mamei poate atrage mai multă atenție asupra profunzimii emoționale a cimpanzeilor și a altor animale care sunt încă cu noi, atunci cu toții avem motive să fim optimiști.
