Cu toții am făcut-o înainte – am lăsat o cutie cu bunuri de uz casnic nedorite la un magazin de caritate și am plecat cu sentimentul de împlinire că am redirecționat acele bunuri către o nouă viață. Dar v-ați oprit vreodată să vă gândiți unde ajung de fapt acele articole? Adică, ce procent este revândut în propria comunitate, sau trimis departe, sau reciclat în produse noi, sau îngropat într-o groapă de gunoi? Chiar dacă sunteți printre puținii care s-au gândit la asta, există foarte puține informații care să dezvăluie unde ajung bunurile second-hand.
Jurnalistul economic Adam Minter a început să se gândească la acest lucru în timp ce făcea ordine în casa mamei sale decedate. Căutând asigurarea că obiectele donate ale mamei sale vor fi folosite și nu distruse, Minter a pornit într-o călătorie care a avut ca rezultat cea mai recentă carte a sa, „Secondhand: Călătorii în Noul Târg de Vechi Global” (Bloomsbury Publishing, 2019). După ce a călătorit intens prin S.U.A., Mexic, Ghana, Malaezia și Japonia în căutare de răspunsuri, a descoperit că este o industrie remarcabil de opacă, majoritatea guvernelor neavând date despre nimic second-hand în afară de mașini, în ciuda rolului crucial pe care bunurile second-hand îl joacă în îmbrăcămintea, mobilarea și educarea oamenilor din întreaga lume.
„Secondhand” începe cu o descriere detaliată a modului în care Goodwill își gestionează magazinele în Statele Unite și Canada. Este o întreprindere imensă, cu peste 3.000 de magazine și o rată anuală de deviere a deșeurilor de 1,36 miliarde de kilograme. Dar, în comparație cu cât de mult aruncă oamenii, este aproape nimic. Minter scrie,
Ceea ce am găsit fascinant a fost evaluarea lui Minter despre modul în care americanii tind să-și vadă bunurile vechi și în exces – ca donații caritabile, mai degrabă decât ca articole care pot fi revândute pentru a recupera valoarea. Acest lucru diferă de modul în care oamenii din Japonia și din alte părți ale Asiei văd bunurile.
În mod ironic, deoarece americanii tind să nu „investească” în articole de înaltă calitate de la bun început (în speranța de a le revinde într-o zi), ajung să cumpere produse de calitate inferioară care nu pot fi reutilizate la fel de mult timp; acest lucru, la rândul său, agravează impactul asupra mediului.
Fiind un jurnalist de investigație, Minter nu se sfiește să conteste unele presupuneri acceptate în mod obișnuit despre comerțul global cu bunuri second-hand. În primul rând, el demontează ideea că transporturile de haine second-hand din lumea dezvoltată către Africa au subminat industriile textile locale. Acest lucru este prea simplist, spune el. Factorii care contribuie includ declinul producției de bumbac din cauza reformelor funciare și a războiului civil, liberalizarea economică care a deschis piețele africane concurenței asiatice și exporturile ieftine de textile asiatice care au crescut mai rapid către Africa decât oriunde altundeva în lume (inclusiv pirateria stilurilor tradiționale de țesături ganeze de către fabricile chinezești cu costuri reduse).
În continuare, Minter vorbește despre scaunele auto – întotdeauna un subiect controversat și de o fascinație aparte pentru acest părinte care a fost întotdeauna sceptic în privința aruncării unor scaune aparent perfect bune doar pentru că ajunseseră la o dată de „expirare”. Se pare că instinctul meu a fost corect: Nu există date care să susțină afirmațiile producătorilor că scaunele auto expiră.
Nereușind să obțină răspunsuri satisfăcătoare de la companiile americane, Minter a mers în Suedia, care are unele dintre cele mai stricte legi privind scaunele de siguranță pentru copii din lume și un obiectiv de eliminare a deceselor pe autostrăzi până în 2050. A vorbit cu Prof. Anders Kullgren, șeful cercetării siguranței traficului la Folksam, unul dintre cei mai mari asigurători din Suedia. Kullgren i-a spus lui Minter: „Nu putem vedea nicio dovadă care să justifice [înlocuirea unui produs după o perioadă scurtă de timp] din ceea ce am observat în accidente reale.” Nici Folksam nu a detectat nicio deteriorare a calității plasticului în scaunele care au fost depozitate timp de până la 30 de ani.
Minter concluzionează că „reciclarea” scaunelor auto (un serviciu oferit de Target), în loc să le revândă pe piața second-hand, este o inițiativă risipitoare care împiedică bebelușii și copiii din țările în curs de dezvoltare să fie la fel de în siguranță pe cât ar putea fi altfel. Este o afirmație inconfortabilă, chiar șocantă, de făcut într-o societate care a fost condiționată să creadă că ar trebui să ne asumăm zero riscuri cu copiii noștri, dar când te gândești la ea în termeni de paranoia noastră care pune în pericol viețile altor copii îndepărtați, situația începe să arate diferit.
Minter numește acest lucru „colonialism al deșeurilor”, ideea că țările dezvoltate pot sau ar trebui să-și aplice propriile noțiuni preconcepute de siguranță pe piețele țărilor în curs de dezvoltare – și este profund greșit. Cine suntem noi să spunem că un scaun auto expirat sau un televizor vechi este nesigur dacă altcineva, cu un set de abilități diferit de al nostru, este perfect capabil să-l repare și dispus să-l folosească, mai ales dacă nu pot accesa produse noi la fel de ușor ca noi și au puține alte opțiuni?
Ce Putem Face?
Cartea abordează problema uriașă a obsolescenței programate și obstrucționarea reparabilității de către producători care preferă să forțeze oamenii să cumpere produse noi decât să le repare pe cele pe care le dețin deja. (Salut, Apple.) Minter cere inițiative pentru a spori longevitatea și reparabilitatea produselor, dar ambele ar necesita intervenția guvernului.
Longevitatea ar putea fi îmbunătățită dacă produsele ar necesita etichetare privind durata de viață. „În mod logic, scaunul [auto] anunțat să reziste zece ani se va vinde mai bine decât cel anunțat să reziste șase.” Acest lucru ar stimula afacerile să caute stimulente economice pentru a proiecta și comercializa produse mai bune, iar „economia second-hand, acum șovăitoare în căutarea calității, ar profita.”
Impunerea dreptului la reparare ar avea un efect profund asupra designului produselor deoarece, atâta timp cât producătorii nu sunt obligați să explice dacă sau cum pot fi reparate produsele lor, nu există niciun stimulent pentru a le face mai ușor de reparat.
În același timp, oamenii trebuie să accepte că ceea ce ei consideră deșeu, alții consideră o oportunitate. Minter contestă fotografiile faimoasei gropi de gunoi electronice din Ghana, de la Agbogbloshie, pe care probabil le-ați văzut dacă ați privit vreodată o imagine cu televizoare și monitoare de calculator fumegânde, amestecate de muncitori. Occidentalii se fixează pe grămezile de e-deșeuri care ard, ignorând faptul că reparații calificate extinse au avut loc înainte de acest punct final și că aceleași dispozitive și-au prelungit viața cu mai multe decenii – o abordare mult mai responsabilă din punct de vedere ecologic decât aruncarea lor la momentul unui upgrade.
Gestionarea surplusului de bunuri va deveni doar o problemă mai mare pe măsură ce populația globală crește în număr și bogăție. Minter susține că actualii comercianți de bunuri second-hand sunt bine poziționați pentru a gestiona o mare parte din acest surplus și a-l distribui acolo unde este cel mai necesar; dar criza calității compromite capacitatea oamenilor de a reutiliza articolele, iar acest lucru trebuie abordat.
„Secondhand” este o lectură informativă și alertă, plină de anecdote interesante și interviuri cu oameni care fac meserii neobișnuite la care probabil nu v-ați gândit niciodată înainte. Oferă o perspectivă valoroasă asupra unei vaste subculturi care diseminează bunurile noastre uzate în întreaga lume și este sigur că va schimba perspectiva oricărui cititor asupra modului în care cumpără, consumă și donează.
Secondhand: Călătorii în Noul Târg de Vechi Global (Bloomsbury Publishing, 2019), 28 $
