Viața pe Pământ pare să urmeze o rutină destul de simplă: acolo unde abunda mâncarea, abunda și viața.
Acesta poate fi un motiv pentru care algele au jucat un rol atât de important în istoria naturală. Aceste plante marine unicelulare ar putea fi responsabile pentru o explozie ecologică dramatică care a dus în cele din urmă la viața umană.
Puțini apreciază algele la fel de mult ca nenumăratele animale marine minuscule, numite zooplancton, care se hrănesc cu ele zilnic în oceane și lacuri. La rândul lor, zooplanctonul devine hrană pentru animale mai mari, care, la rândul lor, hrănesc animale și mai mari și… ei bine, înțelegeți ideea.
Dacă creșteți populația de alge, se crede, v-ați putea aștepta ca zooplanctonul să crească alături de ea. Cel puțin, asta și-a imaginat omul de știință american Irakli Loladze când a accelerat creșterea algelor prin iluminarea lor, conform Politico.
Și, așa cum a arătat experimentul său, a funcționat. Mai multe plante minuscule. Mai multe animale minuscule. Și, cel puțin teoretic, mai multă hrană pentru animale mai mari.
Dar experimentul lui Loladze din 2002 a întâmpinat un obstacol. După o creștere scurtă, zooplanctonul a început să moară, în ciuda faptului că era înconjurat de un surplus de hrană.
Se pare că, în toată grabă a algelor de a crește, a lăsat ceva important — nutrienții săi — în urmă. Loladze a comparat noile alge cu junk food-ul. Iar zooplanctonul s-a trezit la fundul unui sac imens de Cheetos.
Atunci Loladze a început să pună o întrebare mai mare, și mai tulburătoare. „Ceea ce m-a uimit este că aplicarea ei este mai largă”, a explicat el pentru Politico. „A fost un fel de moment decisiv pentru mine când am început să mă gândesc la nutriția umană.”
Dacă plantele își pierd valoarea nutrițională atunci când cresc prea repede, ce înseamnă asta pentru fiecare animal, inclusiv oamenii, care le mănâncă?
Nu există nicio îndoială că viața vegetală a Pământului trece printr-o creștere fără precedent. Chiar și NASA a remarcat înverzirea crescută a planetei în ultimii 35 de ani, pe măsură ce vegetația absoarbe niveluri crescânde de dioxid de carbon din atmosferă.
Efectul de seră poate picta lumea ca fiind verde și luxuriantă. Este posibil să fie la fel de goală ca o sticlă de sifon goală.
În New Scientist, scriitorul Graham Lawton o descrie ca pe o „ciumă a abundenței”:
„Potrivit analizei (lui Loladze), culturile care cresc în concentrații mari de CO2 sunt nutritive sărace, lipsite de micronutrienți vitali precum fierul, zincul, seleniul și cromul. Dacă are dreptate, ne îndreptăm spre o lume în care există mâncare peste tot, dar nimic de mâncat.”
Loladze numește acest lucru „Marea prăbușire a nutrienților” — legume, la fel ca algele cultivate în laborator, care nu pot susține viața.
Legumele au scăzut deja în ultimii cincizeci de ani, pe măsură ce plantele bogate în nutrienți devin treptat sărace în nutrienți. O mare parte din această sărăcire a fost pusă pe seama epuizării solului — tehnicile intensive de agricultură au distrus nutrienții din sol. În cele din urmă, acest sol mort produce plante și legume din ce în ce mai goale.
Dar, așa cum sugerează Loladze în Politico, ce se întâmplă dacă accelerarea masivă a creșterii plantelor pe planetă este similară cu experimentul său cu alge? Verdele gol se poate răspândi în toate verigile lanțului trofic.
De acolo, oamenii afectați din punct de vedere nutrițional ar putea auzi într-o zi țipătul jalnic al zooplanctonului de la cea mai de jos treaptă. S-ar putea să sune cam așa: „V-am spus eu!”
