Cititorii fideli mă cunosc ca un susținător ferm al sistemului de certificare Fairtrade. Ce-i drept, am o legătură personală cu acesta, vizitând atelierele artizanilor Fairtrade în Agra, India, cu mulți ani în urmă și lucrând ca voluntar la mai multe magazine Ten Thousand Villages din Canada, care vând produse exclusiv Fairtrade. Dar cred sincer că sistemul face o muncă valoroasă, bazată pe ani de lectură și cercetare despre Fairtrade International și alte astfel de „inițiative multi-stakeholder” (IMS).
Reputația Fairtrade a fost pe un rollercoaster în ultimii ani. A fost criticat într-un studiu din 2014 al Școlii de Studii Orientale și Africane a Universității din Londra, pe motiv că nu beneficiază muncitorii agricoli săraci atât de mult pe cât ar trebui. Mai multe companii s-au s-au retras recent din schemele sale de certificare, unele creându-și propriile sisteme. Alte studii au arătat că încă se găsesc copii lucrând pe anumite ferme de cacao din Africa de Vest. Pe de altă parte, Fairtrade a fost lăudat ca fiind cea mai eficientă etichetă etică pentru consumatori într-un studiu comparativ anul trecut și este considerat pe scară largă un lider în sustenabilitate și standarde etice.
Așadar, nu a fost surprinzător să văd un alt studiu analizând eficacitatea Fairtrade, deși acesta a fost o condamnare destul de clară. Intitulat „Neadecvat Scopului: Marele Experiment al Inițiativelor Multi-Stakeholder în Responsabilitatea Corporativă, Drepturile Omului și Guvernanța Globală,” a fost publicat în iulie 2020 de un grup numit MSI Integrity, care și-a petrecut ultimul deceniu investigând „dacă, când și cum inițiativele multi-stakeholder protejează și promovează drepturile omului.” Acest raport de 235 de pagini este punctul culminant al acelei cercetări.
Raportul a examinat în total 40 de inițiative multi-stakeholder (IMS), inclusiv Rainforest Alliance, Forest Stewardship Council, Better Cotton Initiative, Roundtable on Sustainable Palm Oil, Alliance for Water Stewardship, UN Global Compact, Global Sustainable Tourism Council, Fairtrade International și multe altele. Aceste IMS operează în 170 de țări și implică peste 50 de guverne și 10.000 de companii.
Majoritatea IMS-urilor pe care le cunoaștem astăzi au început în anii 1990 ca răspuns la preocupările publice crescânde legate de abuzurile asupra drepturilor omului. Organizațiile societății civile și-au unit forțele cu corporațiile pentru a scrie noi coduri de conduită care au devenit rapid un „standard de aur al inițiativelor voluntare de afaceri și drepturile omului.” Au fost văzute ca o soluție la problema abuzurilor asupra drepturilor omului, cu o „examinare critică minimă a eficacității sau a impactului lor mai larg.” Dar a funcționat? Autorii raportului spun nu (sublinierea îmi aparține):
Există două motive principale pentru aceasta. În primul rând, IMS-urile tind să prioritizeze bunăstarea corporațiilor în detrimentul celei a muncitorilor victimizați. Abordează abuzurile asupra drepturilor omului de sus în jos, iar vocile muncitorilor sunt rar auzite de către persoanele care iau decizii. Potrivit The Guardian, „Doar 13% dintre inițiativele analizate includ populațiile afectate în organismele lor de conducere și nicio singură inițiativă nu are o majoritate de deținători de drepturi în consiliul său de administrație.” Aproape o treime din inițiative nu dispun de mecanisme clare de soluționare a plângerilor pentru muncitorii care trebuie să comunice despre probleme.
În al doilea rând, IMS-urile nu restricționează puterea corporativă și nu abordează dezechilibrele fundamentale care cauzează abuzurile asupra drepturilor omului în primul rând. Companiile și-au putut conserva interesele jucând un rol atât de integral în crearea ghidurilor IMS. Autorii scriu: „Mecanismele cele mai centrale pentru protecția drepturilor, cum ar fi sistemele de detectare sau remediere a abuzurilor, au fost structural slabe.” În legătură cu aceasta, auditorii terți care sunt angajați pentru a verifica respectarea de către companii sunt plătiți de aceleași companii, ceea ce creează un conflict serios de interese.
Guvernele au fost complacente, nereușind să abordeze anumite abuzuri asupra drepturilor omului pentru că presupun că IMS-urile se ocupă de ele. Amelia Evans, director executiv al MSI Integrity, a declarat pentru Guardian că trebuie să se întâmple opusul: „Guvernele trebuie să recunoască faptul că, pentru că există o inițiativă, atunci au loc abuzuri fundamentale asupra drepturilor omului și sunt obligate să acționeze.” Prin urmare, însăși prezența unei IMS ar trebui să fie un semnal de alarmă că există probleme grave în lanțul de aprovizionare local. IMS-urile ar trebui să alimenteze acțiunea, nu să justifice inacțiunea.
Cred că este regretabil, totuși, că IMS-urile sunt învinovățite pentru interpretarea greșită a muncii lor de către guverne, deoarece intenția IMS-urilor nu a fost niciodată să înlocuiască politicile guvernamentale. Un purtător de cuvânt Fairtrade a spus: „Suntem de acord că nicio inițiativă nu ar trebui văzută vreodată ca un înlocuitor al statului de drept, motiv pentru care credem în și solicităm reglementări menite să prevină abuzurile asupra drepturilor omului.”
Ca susținător Fairtrade, acest raport este o veste greu de digerat. Deși pot vedea și înțelege că interesele corporative sunt prea puternice și că programele gestionate de muncitori ar putea fi mult mai benefice, aș argumenta în apărarea IMS-urilor că sunt una dintre puținele modalități prin care consumatorii pot simți că acționează și fac un mic bine într-o lume plină de abuzuri. La urma urmei, cum altfel comunicăm superiorilor că salariile echitabile, condițiile de muncă sigure și prezența copiilor la școală contează profund și că suntem dispuși să plătim mai mult pentru asta? Schimbarea politică începe cu cetățenii preocupați.
Aceste IMS-uri, cel puțin, creează conștientizare cu privire la probleme care altfel ar rămâne necunoscute multor consumatori occidentali, așa cum au fost înainte ca anii ’90 să le aducă în prim-planul discuției publice. Dar acest raport indică faptul că este timpul să își regândească structura și mesajul dacă vor să rămână relevante și utile și să nu permită erodarea întregii credibilități.
Raportul oferă câteva sugestii despre cum se pot schimba IMS-urile. Acestea includ recunoașterea faptului că IMS-urile sunt instrumente pentru implicarea corporativă, nu protectoare ale drepturilor omului; însoțirea IMS-urilor cu reglementări publice solide pentru a le face mult mai eficiente; și implicarea muncitorilor în luarea deciziilor, oferindu-le un rol central.
Citiți raportul complet aici.
