Raportul recent al ONU privind biodiversitatea afirmă că pescuitul excesiv reprezintă o amenințare mai mare la adresa oceanului planetar decât plasticul sau acidificarea.
Puține imagini m-au umplut de atâta groază precum cea din cea mai recentă rubrică a lui George Monbiot. Aceasta înfățișează un cositor sub mare, lama coasei sale fiind o navă care plutește la suprafață. „Opriți consumul de pește. Este singura modalitate de a salva viața din mările noastre„, scrie titlul.
Monbiot descrie în continuare situația oribilă care se desfășoară sub apă. Acolo, conform celui mai recent raport al ONU privind biodiversitatea, viața se prăbușește mai repede decât pe uscat, iar cauza este „nu poluarea, nu colapsul climatic, nici măcar acidificarea oceanului. Este pescuitul.”
Felul în care sunt pescuiți peștii în oceane îi distruge complet. Acest lucru se datorează în parte tehnologiei care permite pescarilor să extragă mult mai mult decât poate fi vreodată refăcut și care distruge ecosisteme întregi în acest proces, prin procedee precum dragarea; este, de asemenea, cauzat de reglementări laxe și de o supraveghere inexistentă sau ineficientă.
„Fantasma noastră bucolică” despre ce înseamnă pescuitul trebuie revizuită. Monbiot scrie că 29 la sută din cota de pescuit a Marii Britanii este deținută de cinci familii, iar o singură companie olandeză cu o flotă vastă deține alte 24 la sută. Bărcile mici „reprezintă 79 la sută din flotă, dar au dreptul să prindă doar 2 la sută din pește.” El continuă:
© Lloyd Alter – Fructe de mare într-o piață din Portugalia
Afirmațiile că apele sunt protejate sunt false. Monbiot numește ariile marine protejate „o farsă totală: singurul lor scop este să înșele publicul, făcându-l să creadă că se face ceva.” Deși pescarii sunt obligați legal să respecte cotele, să evite zonele de interdicție totală a pescuitului și să nu pescuiască excesiv, nu există nicio cerință legală pentru instalarea echipamentelor de monitorizare la bord – ceva ce s-ar putea realiza pentru întreaga flotă britanică pentru doar 5 milioane de lire sterline (nu mult, având în vedere ce ar realiza).
Oceanografa marină Sylvia Earle a pus consumul de fructe de mare în perspectivă într-un articol TED din 2014. Ea susține că este timpul să considerăm peștii mai mult decât o marfă comestibilă. Aceștia joacă un rol crucial în ecosistem, a cărui importanță depășește valoarea lor ca hrană.
Earle subliniază absurditatea consumului de prădători de vârf precum tonul și bibanul de mare, care pot trăi până la 32, respectiv 80 de ani. Tonul roșu ajunge la maturitate în 10-14 ani, ceea ce este radical diferit de mamiferele terestre care sunt sacrificate după câteva luni (precum găinile) sau câțiva ani (vaci). Prin comparație, „gândiți-vă câte tone de pește au fost consumate într-o perioadă de 10 ani pentru a produce chiar și jumătate de kilogram dintr-unul dintre acești carnivori oceanici sălbatici.”
© Lloyd Alter – Fructe de mare uscate de vânzare în China
Cu excepția persoanelor care locuiesc în comunitățile de coastă și care au opțiuni limitate în ceea ce privește consumul, consumul de faună sălbatică ar trebui văzut ca un lux, nu ca un drept. În special în America de Nord, există aproape întotdeauna o altă alegere. Potrivit lui Earle, „[Consumul de fructe de mare] nu este niciodată, din câte îmi dau seama, o necesitate reală, având în vedere accesul nostru la alte surse de hrană.”
Nici nu există fructe de mare cu adevărat etice. Monbiot subliniază rapoarte recente despre eșecul Marine Stewardship Council de a proteja bancurile de scoici și rechinii pe cale de dispariție. Peștii despre care ni s-a spus că sunt siguri pentru consum, precum codul și macroul, au înregistrat din nou o scădere drastică a numărului lor. Acvacultura contaminează apele oceanice cu crescătoriile sale deschise, pline de boli. Mesajul este clar; vremurile s-au schimbat.
Dacă vă pasă cât de puțin de oceane, îngrijorați-vă mai puțin de pungile de plastic și mai mult de pește – și de a-l ține departe de farfuria voastră.
