De la porumbelul călător la bufnița râzătoare, iată doar o mică selecție a păsărilor mărețe care sunt acum dispărute. Păsările sunt glorioase. Aceste creaturi frumoase și agile care se ridică la cer și umplu aerul cu cântec sunt unele dintre cele mai fascinante și inspiraționale creații pe care Mama Natură le are de oferit… iar omenirea reușește să le elimine. Pe parcursul ultimelor cinci secole, aproximativ 150 de specii de păsări au dispărut din cauza noastră. Iar cercetările sugerează că rata la care dispar este în creștere; dacă tendințele actuale persistă, rata va fi de zece ori mai mare până la sfârșitul acestui secol. În prezent, peste 1.300 de alte specii de păsări sunt amenințate cu extincția. Nu numai că planeta pierde unii dintre cei mai bucuroși locuitori ai săi, dar în scenariul „canarul din mina de cărbune”, nu este de bun augur nici pentru noi, oamenii. Iată doar câteva pe care le-am pierdut. Cât de departe vom merge până să oprim această tragedie continuă și să realizăm cât de mult mai avem de pierdut?
Bufnița râzătoare
Endemică în Noua Zeelandă, Sceloglaux albifacies, ilustrată mai sus, a devenit rară la sfârșitul secolului al XIX-lea; ultima specie cunoscută a fost găsită moartă în Canterbury, Noua Zeelandă, pe 5 iulie 1914. Celebră pentru strigătul său neobișnuit, de unde și numele, sunetul său a fost descris în diverse moduri ca „un strigăt puternic compus dintr-o serie de țipete jalnice repetate frecvent”; „Un zgomot ciudat de lătrat”; și „O notă melancolică de hohote”… pe lângă fluierături, chicoteli și mieunături întâmplătoare. Potrivit unora, bufnițele râzătoare erau atrase de sunetul acordeoanelor. Dispariția acestei păsări fermecătoare și cu o natură blândă a fost cauzată de modificarea habitatului, colectarea de specimene și introducerea prădătorilor mamiferi, cum ar fi pisicile.
Parakeetul de Carolina
Este aproape greu de crezut că estul Statelor Unite a avut odată un parakeet nativ, dar cu siguranță a avut. Parakeetul de Carolina (Conuropsis carolinensis) a trăit odată din sudul New York-ului și Wisconsin până la Golful Mexic. Din păcate, numărul lor odinioară abundent s-a confruntat cu amenințări din mai multe surse. O mare parte din habitatul lor forestier a fost transformată în terenuri agricole, iar penele lor viu colorate le-au făcut o alegere populară în moda pălăriilor exuberante ale vremii. De asemenea, erau foarte căutați ca animale de companie. În mod tragic, gustul lor pentru fructe i-a transformat într-o țintă pentru fermieri. Așa cum a scris John J. Audubon în Birds of America:
Uhg. Potrivit Centrului Audubon, „ultimul exemplar sălbatic cunoscut a fost ucis în Comitatul Okeechobee, Florida, în 1904, iar ultima pasăre captivă a murit la Grădina Zoologică din Cincinnati pe 21 februarie 1918.”
Colibriul cu gât turcoaz
Nu se cunosc prea multe despre colibriul cu gât turcoaz, Eriocnemis godini, deoarece tot ce putem afla provine din șase specimene din secolul al XIX-lea din Ecuador sau din apropiere. Ceea ce știm este că era o pasăre extrem de frumoasă, cu picioare pufoase, asemănătoare unor pompoane de pene și o colorație remarcabilă. Deoarece a existat o singură observație neconfirmată lângă Quito, în 1976, IUCN nu o consideră încă oficial dispărută, chiar dacă căutările țintite nu au reușit să găsească niciun exemplar. IUCN scrie:
Așadar, deși niciun exemplar nu a mai fost văzut de peste un secol și habitatul lor a fost complet eradicat, există încă speranța că o populație mică se ascunde undeva în pădure, așteptând ziua în care habitatul lor va fi restabilit și pădurile vor fi pline de colibri zburând cu picioarele lor pufoase.
Porumbelul călător
Povestea porumbelului călător, Ectopistes migratorius, este o poveste de avertizare, dacă a existat vreuna. Cândva cea mai abundentă pasăre din America de Nord – dacă nu chiar din lume – zburau în stoluri prin estul și centrul Statelor Unite și Canada, în număr atât de mare încât întunecau cerul. Atât în oraș, cât și în pădure, ei dominau. Faptul că erau delicioși pentru mâncătorii înfometați de păsări le-a fost fatal. Dar în timp ce oamenii care vânau pentru subzistență nu au dus specia la dispariție, progresele tehnologice, indirect, au făcut-o. Așa cum explică revista Audubon, după Războiul Civil a venit expansiunea națională a telegrafului și a căii ferate, ceea ce a permis înflorirea unei industrii comerciale a porumbeilor – de la vânătoare și ambalare până la transport și distribuție. Și a fost, într-adevăr, o afacere murdară. Audubon notează:
Cândva existau milioane sau chiar miliarde, pe la mijlocul anilor 1890, stolurile sălbatice s-au redus la zeci. Și apoi nu a mai existat niciunul, cu excepția a trei stoluri de reproducere captive. Și în cele din urmă, ultimul porumbel călător cunoscut, o femelă de 29 de ani cunoscută sub numele de Martha, a murit pe 1 septembrie 1914 la Grădina Zoologică din Cincinnati.
Pinguinul mare
Odată numărând milioane, pinguinul mare (Pinguinus impennis) se găsea în apele costiere ale Atlanticului de Nord, de-a lungul coastelor Canadei, nord-estului Statelor Unite, Norvegiei, Groenlandei, Islandei, Insulelor Feroe, Irlandei, Marii Britanii, Franței și Peninsulei Iberice. Această pasăre fără zbor, superbă și neîndemânatică, avea o înălțime de aproape 0,91 metri și, deși nu era înrudită cu ceea ce cunoaștem sub numele de pinguini, ea este motivul pentru care pinguinii au fost numiți astfel – marinarii au numit pinguinii după ea datorită asemănărilor lor. Deși păsările rezistente au supraviețuit milenii, nu au fost pe măsura omului modern. La mijlocul secolului al XVI-lea, marinarii europeni au început să recolteze ouăle adulților care cuibăreau, ceea ce a fost începutul sfârșitului. „Supra-recoltarea de către oameni a condamnat specia la extincție”, spune Helen James, zoolog de cercetare la Muzeul de Istorie Naturală. „Faptul că trăiau în Atlanticul de Nord, unde au existat mulți marinari și pescari de-a lungul secolelor, și având obiceiul de a se reproduce colonial pe doar un număr mic de insule, a fost o combinație letală de trăsături pentru Pinguinul Mare.” În plus, penele izolatoare ale păsărilor asaltate le-au făcut o țintă pentru industria pufului. „După epuizarea stocului de pene de rață eider în 1760 (tot din cauza supra-vânătorii), companiile de pene au trimis echipaje la locurile de cuibărit ale Pinguinului Mare de pe Insula Funk”, notează Smithsonian. „Păsările erau recoltate în fiecare primăvară până când, în 1810, fiecare ultimă pasăre de pe insulă a fost ucisă.” Potrivit IUCN, ultimul pinguin mare în viață a fost văzut în 1852.
Porumbelul crestat Choiseul
Ori de câte ori oamenii încep să se plângă de porumbeii de oraș, ar putea să-și amintească faptul că nu este vina porumbeilor că noi, oamenii, am venit și am construit orașe – și că, lăsați în pace, membrii familiei porumbeilor sunt cu adevărat maiestuoși. Un exemplu: Porumbelul crestat Choiseul, Microgoura meeki. Această frumusețe de pasăre este considerată a fi fost endemică în Choiseul, Insulele Solomon, de unde au fost colectate șase piei și un singur ou. Biologii cred că a trăit în păduri de câmpie și mlaștini, cuibărind la sol; se spune că era o pasăre blândă în comportament. Din păcate, în ciuda căutărilor și a interviurilor cu localnicii, specia nu a mai fost înregistrată din 1904 și este acum considerată oficial dispărută. Deoarece habitatul potrivit încă există, dispariția sa este pusă pe seama câinilor sălbatici și mai ales a pisicilor care au fost introduse pe insulă.
Papagalul macaw cubanez
Papagalul macaw cubanez, Ara tricolor, era o specie de macaw glorioasă, deși nu mică, endemică în insula principală Cuba și probabil în Insula Pinilor. Ultima dată când a fost văzut un exemplar a fost în 1855. Frumusețea exotică de 50,8 centimetri lungime trăia în habitatul forestier, deoarece cuibărea în copaci cu găuri mari; extincția sa a fost cauzată de vânătoarea pentru hrană și tăierea copacilor de cuibărit pentru a captura păsări tinere ca animale de companie, explică IUCN. De asemenea, a fost comercializată și vânată de amerindieni, și de europeni după apariția lor în secolul al XV-lea. Mulți dintre macaws au fost aduși în Europa unde au servit ca animale de companie; este probabil ca mai multe uragane să fi avut un impact asupra habitatului lor, și astfel asupra populației lor.
Ciocănitoarea cu cioc de fildeș
Această ciocănitoare masivă (Campephilus principalis) este precum Elvis Presley al păsărilor. Un rezident al zonelor de pădure virgină din sud-estul Statelor Unite, nu a existat o observație confirmată din 1944 și ciocănitoarea a fost considerată dispărută. Dar s-au raportat afirmații de observații din 2004, deși neconfirmate, dând speranță fanilor frumuseților gigantice. Acest lucru a fost suficient pentru ca IUCN să nu declare specia 100% dispărută în acest moment:
La aproape 50,8 centimetri lungime și cu o anvergură a aripilor de 76,2 centimetri, această pasăre a fost/este cea mai mare ciocănitoare din S.U.A. și printre cele mai mari din lume. Odată o caracteristică proeminentă (și audibilă) a pădurilor, declinul lor rapid a început în anii 1800, pe măsură ce habitatul lor de pădure virgină a fost decimată de exploatarea forestieră. Până în anii 1900, aproape dispăruseră, iar puținele păsări rămase au fost ucise de vânători.
Dodo
Nicio listă de animale dispărute – și cu atât mai mult păsări – nu ar fi completă fără menționarea lui Dodo (Raphus cucullatus), imaginea simbolică a prostiei umane și a organismelor pe care le-am condus la extincție. Pasărea fără zbor, găsită doar pe insula Mauritius, la est de Madagascar în Oceanul Indian, a fost distrusă printr-o combinație de vânătoare de către coloniști și marinari, precum și prin prădarea cuiburilor de către porcii introduși. Deși aspectul exact al lui Dodo rămâne un mister, știm că era o pasăre mare și grea – peste 0,91 metri înălțime și cântărind până la aproape 18,14 kilograme. Era lentă și îmblânzită, ceea ce o făcea o pradă ușoară pentru vânătorii înfometați – unul dintre motivele pentru care numele lor a devenit sinonim cu o lipsă de inteligență. „Când insula a fost descoperită la sfârșitul anilor 1500, dodo-urile care trăiau acolo nu aveau frică de oameni și erau adunate pe bărci și folosite ca carne proaspătă pentru marinari”, spune Eugenia Gold de la AMNH. „Din cauza acestui comportament și a speciilor invazive care au fost introduse pe insulă [de către oameni], au dispărut în mai puțin de 100 de ani de la sosirea oamenilor. Astăzi, sunt aproape exclusiv cunoscute pentru că au dispărut, și cred că de aceea le-am dat această reputație de a fi proaste.” Se pare că cercetările moderne relevă că păsările neîndemânatice erau bine adaptate la mediul lor și nu erau deloc atât de proaste.
Kaua’i ‘O’o
Kaua’i ‘O’o (Moho braccatus) aparținea genului acum dispărut de ʻOʻos (Moho) din familia acum dispărută Mohoidae din insulele Hawai’i. Observați o tendință acolo? Au dispărut și rudele sale, Hawaiʻi ʻOʻo, Bishop’s Oʻo și Oʻahu Oʻo, printre altele. M. braccatus era endemică insulei Kaua’i. Pasărea cântătoare de 20,32 centimetri care se hrănea cu nectar era odată abundentă în păduri, dar a scăzut dramatic la începutul secolului al XX-lea. Până în anii 1970, se știa că existau doar într-o rezervație sălbatică. IUCN atribuie dispariția acestei păsări dulci distrugerii habitatului și introducerii șobolanilor negri, porcilor și țânțarilor purtători de boli în zonele joase. Până în 1981, a mai rămas doar o singură pereche de păsări care se împerechează pe viață. Femela a fost văzută ultima dată înainte de Uraganul Iwa din 1982, masculul a fost văzut ultima dată în 1985. Ultimul mascul a fost înregistrat pentru Laboratorul de Ornitologie Cornell, cântând un strigăt de împerechere către femela pierdută, așa cum se poate auzi în videoclipul de mai jos. El a murit în 1987.
Și pentru a alunga depresia pe care acest incident ar putea-o provoca, ar putea exista o ușoară șoaptă de speranță. Specia a fost proclamată dispărută de două ori înainte – în anii 1940, redescoperită în 1950, și din nou la sfârșitul anilor 1950, doar pentru a fi redescoperită încă o dată în anii 1970. Deși căutările nu au găsit nicio urmă în ultimele decenii, să sperăm că undeva în pădurile din Kaua’i, câțiva Oʻos fugari trăiesc viața dulce.
