Îmblânzirea insulară este un fenomen natural în care animalele de pe insulele îndepărtate nu se tem de oameni, permițând chiar un contact apropiat, deoarece există puțini sau deloc prădători acolo unde trăiesc. Îmblânzirea insulară a fost observată la păsări, șopârle și alte câteva animale.
Acest fenomen reprezintă o problemă serioasă de conservare. Populațiile multor specii insulare au scăzut din cauza răspunsurilor lor slabe anti-prădători. Deși nu există date concrete despre câte specii au dispărut de fapt din cauza îmblânzirii insulare de-a lungul istoriei, experții cred că numeroase specii au căzut victime acestui fenomen.
Definiția îmblânzirii insulare
Charles Darwin a speculat pentru prima dată despre teoria care ulterior a devenit cunoscută sub numele de îmblânzire insulară când a vizitat Insulele Galápagos la mijlocul anilor 1800. El a observat că animalele de pe insule erau mai puțin precaute față de prădători comparativ cu rudele lor de pe continent.
Darwin a raționat că acest comportament de îmblânzire a evoluat pe insulele oceanice îndepărtate unde prădătorii naturali erau rari sau absenți, pentru a elimina răspunsurile de evadare inutile, care costau animalele timp și energie ce puteau fi folosite în alte activități biologic benefice, cum ar fi împerecherea sau căutarea hranei. Această îmblânzire insulară, cunoscută și sub numele de naivitate animală, este o consecință a evoluției și selecției naturale.
De la conjectura sa, numeroase studii au dovedit că Darwin a avut dreptate. Studiile axate pe îmblânzirea insulară urmăresc să o măsoare prin înțelegerea distanței de inițiere a zborului (FID), distanța la care un animal va fugi de o amenințare care se apropie, cum ar fi un om sau alți prădători.
Un studiu din 2014 privind îmblânzirea insulară, analizând FID la 66 de specii diferite de șopârle, a constatat că FID scade pe măsură ce distanța față de continent crește și este mai scurtă în populațiile insulare comparativ cu populațiile continentale. Ambele concluzii susțin teoria îmblânzirii insulare.
După introducerea unei populații de șopârle pe o insulă cu prădători puțini, FID a scăzut în decurs de 30 de ani, demonstrând că evoluția îmblânzirii insulare se poate mișca rapid. Și, așa cum s-a demonstrat la cerbi în absența prădătorilor, îmblânzirea insulară poate persista mii de ani.
Problema naivității animale
Îmblânzirea insulară este dezavantajoasă din punct de vedere evolutiv pentru animalele care trăiesc în zone unde oamenii introduc prădători. Pentru animalele îmblânzite, conceptul de prădători este complet nou și probabil că nu au niciun instinct să-i evite sau să-i considere amenințări.
Această naivitate animală poate fi redusă sau eliminată la unele specii în timp, dar nu toate sunt atât de norocoase. Multe populații izolate de insulă sunt prea mici sau se reproduc prea lent pentru a se adapta la prădători. Unele, cum ar fi dodo, dispar ca urmare.
Într-un studiu care a testat nivelurile de stres ale iguanelor marine din Insulele Galápagos, reptilele au arătat capacitatea de a învăța răspunsuri adecvate la prădători din experiență, în ciuda dezvoltării lor anterioare a îmblânzirii insulare. Cu toate acestea, cercetătorii spun că iguanele probabil nu ar supraviețui în fața prădătorilor introduși, deoarece magnitudinea schimbării în această experiență unică a fost mică și nu suficientă pentru a permite speciei să prospere pe termen lung. Cu cât o specie este mai mult timp fără prădători, cu atât este mai dificil să dezvolte răspunsuri la prădători suficient de rapid pentru a evita extincția, iar această specie anume a fost separată de prădători între 5 milioane și 15 milioane de ani.
În general, prevenirea introducerii prădătorilor rămâne un efort crucial de conservare pentru a susține speciile native și cele îmblânzite insulare. Oamenii de știință sunt de acord că sunt necesare mai multe studii privind introducerea prădătorilor și efectul acesteia asupra îmblânzirii insulare, precum și dacă îmblânzirea insulară poate fi rezolvată fără a provoca scăderi abrupte ale populației sau extincții.
Exemple de îmblânzire insulară
Dodo
Dodo este o specie iconică de pasăre, acum extinctă, endemică insulei Mauritius, de pe coasta Madagascarului. Experții cred că porumbeii mari, fără zbor, au dispărut în 1690, la mai puțin de 200 de ani după ce au fost descoperiți de portughezi. În acea perioadă, au fost vânate excesiv și maltratate de oameni.
Deoarece erau obișnuiți să trăiască într-un paradis fără prădători, dodo nu erau precauți față de oameni și, prin urmare, erau mai ușor de vânat. Oamenii au adus, de asemenea, animale precum porci și maimuțe pe insulă, care mâncau ouăle de dodo și concurau cu păsările pentru hrană. Aceste probleme, combinate cu pierderea habitatului cauzată de om, au dus la dispariția păsării. Dodo a devenit de atunci un simbol al extincției și un exemplu elocvent al importanței conservării.
Pinguinul cu ochi galbeni
Una dintre speciile emblematice pentru turismul faunei sălbatice din Noua Zeelandă este pinguinul cu ochi galbeni pe cale de dispariție. Specia este, în general, neînfricată de oameni, deoarece a evoluat în absența prădătorilor, facilitând dezvoltarea naivității animale. Dar experții au îngrijorări tot mai mari că turismul uman are un efect negativ asupra populației acestei păsări fără zbor.
Consecințele îmblânzirii lor insulare și introducerea prădătorilor (oameni și specii invazive precum câinii și pisicile) includ o supraviețuire redusă a juvenililor și scăderi generale ale populației, conform unui studiu privind expunerea pinguinului cu ochi galbeni la turismul nereglementat. Conservatorii îndeamnă vizitatorii să evite zonele de reproducere ale pinguinilor și plajele de aterizare pentru a preveni deteriorarea ulterioară a populației.
Șopârla de zid egeeană
Endemică Balcanilor de Sud și multor insule din Marea Egee, șopârla de zid egeeană este o șopârlă mică, terestră, căreia îi place să se camufleze în mediul înconjurător.
Un studiu al populațiilor de șopârle de zid egeene de pe 37 de insule oceanice diferite a constatat că aceste mici reptile manifestă o îmblânzire insulară care depinde de timpul în care habitatul lor a fost izolat de continent. Cercetătorii au descoperit că șopârlele care trăiau pe insule care fuseseră izolate de continent cel mai mult timp așteptau mai mult înainte de a fugi de prădători decât cele de pe insulele mai tinere.
Șopârlele de zid egeene au susținut în continuare teoria naivității animale pe insulele fără prădători și au demonstrat că îmblânzirea insulară extremă poate rezulta din mulți ani de izolare de prădători. Conservatorii pot folosi aceste cunoștințe pentru a-și prioritiza eforturile.
