Este interesant de notat că, din cele patru miliarde de ani de existență a pământului, condițiile nu au fost propice pentru incendiile de vegetație spontane până în ultimele 400 de milioane de ani. Un incendiu atmosferic natural nu a avut elementele chimice disponibile până când au avut loc mai multe schimbări majore ale pământului.
Cele mai timpurii forme de viață au apărut fără a avea nevoie de oxigen (organisme anaerobe) pentru a trăi acum aproximativ 3,5 miliarde de ani și au trăit într-o atmosferă bazată pe dioxid de carbon. Formele de viață care aveau nevoie de oxigen în cantități mici (aerobe) au apărut mult mai târziu sub forma algelor albastre-verzi fotosintetizante și au schimbat în cele din urmă echilibrul atmosferic al pământului către oxigen și departe de dioxidul de carbon (CO2).
Fotosinteza a dominat din ce în ce mai mult biologia pământului prin crearea inițială și creșterea continuă a procentului de oxigen din aer al pământului. Creșterea plantelor verzi a explodat apoi și respirația aerobă a devenit catalizatorul biologic pentru viața terestră. În urmă cu aproximativ 600 de milioane de ani și în timpul Paleozoicului, condițiile pentru combustia naturală au început să se dezvolte cu o viteză tot mai mare.
Chimia incendiilor de vegetație
Focul are nevoie de combustibil, oxigen și căldură pentru a se aprinde și a se răspândi. Oriunde cresc păduri, combustibilul pentru incendiile forestiere este asigurat în principal de producția continuă de biomasă, împreună cu sarcina de combustibil rezultată din acea creștere vegetativă. Oxigenul este creat în abundență prin procesul de fotosinteză al organismelor verzi vii, astfel încât este peste tot în jurul nostru în aer. Tot ce este necesar atunci este o sursă de căldură pentru a oferi combinațiile chimice exacte pentru o flacără.
Când acești combustibili naturali (sub formă de lemn, frunze, tufișuri) ating 300ºC, gazul din aburul degajat reacționează cu oxigenul pentru a-și atinge punctul de aprindere cu o izbucnire de flacără. Această flacără preîncălzește apoi combustibilii din jur. La rândul lor, alți combustibili se încălzesc, iar focul crește și se răspândește. Dacă acest proces de răspândire nu este controlat, aveți un incendiu de vegetație sau un incendiu forestier necontrolat.
În funcție de condițiile geografice ale locului și de combustibilii vegetativi prezenți, le puteți numi incendii de tufișuri, incendiile forestiere, incendii de câmp cu salvie, incendii de iarbă, incendii de pădure, incendii de turbă, incendii de vegetație joasă, incendii de sălbăticie, sau incendiile de pajiști.
Cum încep incendiile forestiere?
Incendiile forestiere cauzate natural sunt de obicei pornite de fulgere uscate, unde ploaia lipsește sau este minimă în timpul unei perturbații meteorologice furtunoase. Fulgerele lovesc pământul aleatoriu, în medie de 100 de ori pe secundă sau de 3 miliarde de ori pe an și au cauzat unele dintre cele mai notabile dezastre de incendii de sălbăticie din vestul Statelor Unite.
Cele mai multe lovituri de fulger au loc în sud-estul și sud-vestul Americii de Nord. Deoarece apar adesea în locații izolate cu acces limitat, incendiile cauzate de fulgere ard o suprafață mai mare decât cele pornite de om. Totalul mediu pe 10 ani al suprafeței arse de incendiile de vegetație din SUA cauzate de oameni este de 7689 kilometri pătrați, în timp ce 8500 kilometri pătrați arși sunt cauzate de fulgere.
Cu toate acestea, activitatea umană este principala cauză a incendiilor de vegetație, cu o rată de pornire de aproape zece ori mai mare decât cea a incendiilor naturale. Majoritatea acestor incendii cauzate de om sunt accidentale, de obicei provocate de neglijența sau neatenția camperilor, drumeților sau altor persoane care călătoresc prin sălbăticie, sau de incineratoare de resturi și gunoi. Unele sunt pornite intenționat de incendiatori.
Unele incendii cauzate de om sunt pornite pentru a reduce acumularea mare de combustibil și sunt utilizate ca un instrument de management forestier. Acesta se numește ardere controlată sau ardere prescrisă și este folosit pentru reducerea combustibilului pentru incendiile de vegetație, îmbunătățirea habitatului faunei sălbatice și curățarea de resturi. Acestea nu sunt incluse în statisticile de mai sus și în cele din urmă reduc numărul incendiilor de vegetație prin reducerea condițiilor care contribuie la incendiile de vegetație și incendiile forestiere.
Cum se răspândesc incendiile de sălbăticie?
Cele trei clase primare de incendii de sălbăticie sunt: de suprafață, de coroană și de sol. Intensitatea fiecărei clasificări depinde de cantitatea și tipurile de combustibili implicați și de conținutul lor de umiditate. Aceste condiții au un efect asupra intensității focului și vor determina cât de repede se va răspândi acesta.
- Incendiile de suprafață ard de obicei cu ușurință, dar la o intensitate scăzută și consumă parțial întregul strat de combustibil, prezentând un pericol mic pentru copacii maturi și sistemele radiculare. Acumularea de combustibil de-a lungul multor ani va crește intensitatea și, mai ales atunci când este asociată cu seceta, poate deveni un incendiu de sol cu răspândire rapidă. Arderile controlate regulate sau arderile prescrise reduc eficient acumularea de combustibil care duce la un incendiu de sol dăunător.
- Incendiile de coroană rezultă, în general, din căldura intensă a incendiilor de sol care se ridică și apar în secțiunile superioare ale copacilor cu ramuri joase. „Efectul de scară” rezultat face ca incendiile fierbinți de suprafață sau de sol să urce pe combustibili în coroana copacilor. Acest lucru poate crește șansa ca jarul să fie purtat de vânt și crengile să cadă în zone neatinse de foc și să sporească răspândirea incendiului.
- Incendiile de sol sunt cel mai rar tip de incendiu, dar sunt foarte intense și pot distruge potențial toată vegetația și materia organică, lăsând doar pământul gol. Aceste incendii de mari dimensiuni își creează de fapt propriul vânt și vreme, crescând fluxul de oxigen și „alimentând” focul.
