Oceanul are probleme: 7 cele mai mari probleme cu care se confruntă mările noastre și cum să le rezolvăm

Oceanele sunt printre cele mai mari resurse pentru viața pe pământ, dar sunt și cele mai mari gropi de gunoi ale noastre. Acest gen de paradox ar putea da oricui o criză de identitate. Se pare că gândim că putem lua toate bunătățile, putem arunca tot gunoiul nostru, iar oceanele vor funcționa fericite la nesfârșit. Cu toate acestea, deși este adevărat că oceanele ne pot oferi soluții ecologice uimitoare, cum ar fi energia alternativă, activitățile noastre pun o presiune nejustificată asupra acestor întinderi vaste de apă. Iată cele șapte cele mai mari probleme, plus o lumină la capătul tunelului.

1. Pescuitul excesiv drenează viața din apă

Pescuitul excesiv are un impact negativ asupra oceanelor noastre. Poate provoca dispariția anumitor specii, amenințând în același timp supraviețuirea oricăror prădători care depind de acele specii ca sursă de hrană. Prin epuizarea surselor de hrană în cantități atât de mari, lăsăm mai puțin pentru ceilalți, până la punctul în care unele animale marine chiar mor de foame. Reducerea pescuitului pentru a asigura niveluri sustenabile este necesară dacă speciile aflate în pericol doresc să-și revină deloc.

Există multe de dorit în modul în care pescuim. În primul rând, noi, oamenii, folosim metode destul de distructive în modul în care prindem peștele, inclusiv traulul de fund, care distruge habitatul de pe fundul mării și adună mulți pești și animale nedorite care ajung să fie aruncate. De asemenea, pescuim mult prea mulți pești pentru a fi sustenabil, împingând multe specii în pragul de a fi listate ca amenințate și pe cale de dispariție.

Desigur, știm de ce pescuim excesiv: Sunt mulți oameni cărora le place să mănânce pește și mult! Pur și simplu, cu cât mai mulți pești, cu atât mai mulți bani câștigă pescarii. Cu toate acestea, există și motive mai puțin evidente care explică de ce pescuim excesiv, inclusiv, dar fără a se limita la, promovarea anumitor specii marine în detrimentul altora pentru presupusele lor beneficii pentru sănătate.

Pentru a menține sănătatea pisciculturii oceanelor, nu trebuie doar să știm care specii pot fi consumate în mod sustenabil, ci și cum să le prindem cel mai bine. Este sarcina noastră, ca și consumatori, să întrebăm chelnerii din restaurante, chefii de sushi și furnizorii de fructe de mare despre sursa peștelui lor și să citim etichetele atunci când cumpărăm de la rafturile magazinelor.

2. Cei mai importanți prădători ai oceanului sunt uciși… dar doar pentru aripioare

Pescuitul excesiv este o problemă care se extinde dincolo de speciile familiare precum tonul roșu și orange roughy. Este, de asemenea, o problemă serioasă în cazul rechinilor. Cel puțin 100 de milioane de rechini sunt uciși anual pentru aripioarele lor. O practică comună este prinderea rechinilor, tăierea aripioarelor și aruncarea lor înapoi în ocean, unde sunt lăsați să moară. Aripioarele sunt vândute ca ingredient pentru supă. Iar risipa este extraordinară.

Rechinii sunt prădători de vârf în lanțul trofic, ceea ce înseamnă că rata lor de reproducere este lentă. Numărul lor nu își revine ușor după pescuitul excesiv. Pe lângă asta, statutul lor de prădător ajută, de asemenea, la reglarea numărului altor specii. Atunci când un prădător major este eliminat din ecuație, de obicei speciile inferioare din lanțul trofic încep să supraaglomereze habitatul, creând o spirală descendentă distructivă a ecosistemului.

Tăierea aripioarelor de rechin este o practică care trebuie să înceteze dacă oceanele noastre doresc să mențină o oarecare aparență de echilibru. Din fericire, o conștientizare tot mai mare cu privire la lipsa de sustenabilitate a acestei practici contribuie la scăderea popularității supei de aripioare de rechin.

3. Acidificarea oceanului ne trimite înapoi cu 17 milioane de ani

Acidificarea oceanului nu este o problemă minoră. Știința de bază din spatele acidificării este că oceanul absoarbe CO₂ prin procese naturale, dar la rata la care îl pompăm în atmosferă prin arderea combustibililor fosili, echilibrul pH-ului oceanului scade până la punctul în care unele forme de viață din oceane au dificultăți în a face față.

Potrivit NOAA, se estimează că până la sfârșitul acestui secol, nivelul pH-ului la suprafața oceanelor ar putea fi de aproximativ 7,8 (în 2020, nivelul pH-ului este de 8,1). „Ultima dată când pH-ul oceanului a fost atât de scăzut a fost în Miocenul mediu, acum 14-17 milioane de ani. Pământul era cu câteva grade mai cald și avea loc un eveniment major de extincție.”

Înfricoșător, nu-i așa? La un moment dat, există un punct de cotitură în care oceanele devin prea acide pentru a susține viața care nu se poate adapta rapid. Cu alte cuvinte, multe specii vor fi eradicate, de la crustacee la corali și peștii care depind de ele.

4. Moartea recifelor de corali și o spirală descendentă înspăimântătoare

Menținerea sănătății recifelor de corali este un alt subiect major de discuție în prezent. Concentrarea asupra modului de protejare a recifelor de corali este importantă, având în vedere că recifele de corali susțin o cantitate imensă de viață marină mică, care la rândul său susține atât viața marină mai mare, cât și oamenii, nu doar pentru nevoile imediate de hrană, ci și economic.

Încălzirea rapidă a suprafeței oceanului este o cauză principală a decolorării coralilor, în timpul căreia coralii își pierd algele care îi mențin în viață. Găsirea unor modalități de a proteja acest „sistem de suport vital” este o necesitate pentru sănătatea generală a oceanelor.

5. Zonele moarte oceanice sunt peste tot și cresc

Zonele moarte sunt porțiuni de ocean care nu susțin viața din cauza hipoxiei, sau a lipsei de oxigen. Încălzirea globală este un suspect principal pentru ceea ce se află în spatele schimbărilor de comportament ale oceanului care cauzează zone moarte. Numărul zonelor moarte crește într-un ritm alarmant, fiind cunoscute peste 500, iar numărul este așteptat să crească.

Cercetarea zonelor moarte subliniază interconectivitatea planetei noastre. Se pare că biodiversitatea culturilor pe uscat ar putea ajuta la prevenirea zonelor moarte din ocean prin reducerea sau eliminarea utilizării îngrășămintelor și pesticidelor care se scurg în oceanul deschis și fac parte din cauza zonelor moarte. Cunoașterea a ceea ce aruncăm în oceane este importantă pentru a fi conștienți de rolul nostru în crearea unor zone fără viață într-un ecosistem de care depindem.

6. Poluarea cu mercur trece de la cărbune la oceane la pește la masa noastră

Poluarea este rampantă în oceane, dar unul dintre cei mai înfricoșători poluanți este mercurul deoarece, ei bine, ajunge pe masa noastră. Partea cea mai proastă este că nivelurile de mercur din oceane sunt prognozate să crească. Deci, de unde provine mercurul? Probabil puteți ghici. În principal de la centralele pe cărbune. De fapt, potrivit Agenției pentru Protecția Mediului, centralele electrice pe cărbune și petrol sunt cea mai mare sursă industrială de poluare cu mercur din țară. Și, mercurul a contaminat deja corpurile de apă din toate cele 50 de state, ca să nu mai vorbim de oceanele noastre. Mercurul este absorbit de organismele de la baza lanțului trofic și pe măsură ce peștii mai mari mănâncă peștii mai mari, acesta urcă înapoi în lanțul trofic, direct la noi, cel mai notabil sub formă de ton.

Puteți calculați cât ton puteți consuma în siguranță, și deși gândul de a calcula consumul de pește pentru a evita otrăvirea este cu adevărat deprimant, cel puțin suntem conștienți de pericole, astfel încât să putem, sperăm, să ne îndreptăm acțiunile.

7. Marea insulă de gunoi din Pacific, o supă de plastic care se poate vedea din spațiu

Încă o problemă deprimantă înainte de a trece la ceva distractiv și interesant. Cu siguranță nu putem ignora petele gigantice de supă de plastic de mărimea Texasului, situate exact în mijlocul oceanului Pacific.

O privire asupra „Marii Insule de Gunoi din Pacific” (care este de fapt formată din mai multe zone de resturi în Pacificul de Nord) este o modalitate sobering de a realiza că nu există un „nicăieri” atunci când vine vorba de gunoi, mai ales gunoi care nu are capacitatea de a se descompune. Pata a fost descoperită de căpitanul Charles Moore, care a fost activ vocal în privința ei de atunci.

Din fericire, Marea Insulă de Gunoi din Pacific a primit multă atenție din partea organizațiilor ecologice, inclusiv Project Kaisei, care a lansat primul efort de curățare și experimentare, și David de Rothschild care a navigat cu o barcă făcută din plastic către pată pentru a atrage atenția asupra ei.

Geoingineria oceanelor noastre: ce știm și ce nu știm despre noile tehnologii

Acum, despre acea lumină de la capătul tunelului, deși unii ar putea să o numească o lumină foarte slabă, problema geoingineriei. Au fost lansate idei precum aruncarea de calcar în apă pentru a echilibra nivelul pH-ului oceanului și pentru a contracara efectele întregului CO₂ pe care îl pompăm în aer. În 2012 am urmărit cum au fost aruncate pilituri de fier în ocean pentru a vedea dacă ar ajuta la stimularea unei înfloriri mari de alge și la absorbția unei părți din CO₂. Nu a funcționat. Sau mai degrabă, nu a făcut ceea ce ne așteptam să facă.

Aceasta este o zonă cu adevărat controversată, în principal pentru că nu știm ce nu știm. Deși asta nu îi oprește pe mulți oameni de știință să spună că trebuie să încercăm.

Cercetările au ajutat la stabilirea unora dintre riscuri în ceea ce privește consecințele și în ceea ce privește ceea ce este pur și simplu o idee proastă. Există destul de multe idei care circulă și care pretind că ne vor salva de noi înșine – de la fertilizarea oceanului cu fier la fertilizarea copacilor cu azot, de la biochar la rezervoare de carbon. Dar deși aceste idei conțin un sâmbure de promisiune, fiecare conține și o mare doză de controversă care ar putea să le împiedice sau nu să vadă lumina zilei.

Concentrându- ne pe ce știm – conservarea

Desigur, eforturile de conservare clasice și bune ne vor ajuta și ele. Deși, privind imaginea de ansamblu și amploarea efortului necesar, ar putea fi nevoie de mult curaj pentru a rămâne optimist. Dar ar trebui să fim optimiști!

Este adevărat că eforturile de conservare sunt în urmă, dar asta nu înseamnă că nu există. Se stabilesc chiar recorduri pentru cât de multă zonă marină este conservată. Este doar un semn de aprobare dacă nu implementăm și nu impunem reglementările pe care le creăm și dacă nu devenim și mai creativi cu ele. Dar când ne uităm la ce se poate întâmpla cu oceanele noastre atunci când eforturile de conservare sunt duse la maximum, merită pe deplin energia.