Twitter poate fi o pierdere incredibilă de timp, dar și un instrument de comunicare incredibil de valoros, așa cum a demonstrat un adevărat maestru al mediului, Alex Steffen. Într-un recent „tweetstorm” (serie de tweet-uri), Alex analizează Houston (și multe alte evenimente) în termeni noi și diferiți:
Întârziere prădătoare: „blocarea sau încetinirea schimbării necesare, pentru a face bani din sisteme nesustenabile, nedrepte, între timp.” Nu este întârziere din lipsa acțiunii, ci întârziere ca un plan de acțiune – o modalitate de a menține lucrurile așa cum sunt pentru persoanele care beneficiază acum, în detrimentul generațiilor următoare și viitoare.
Alex dă vina pe generațiile mai în vârstă care controlează în mare parte guvernul, în și în afara funcțiilor politice.
Este vorba despre a arunca umbre, despre a semăna îndoiala, despre a căuta motive pentru a amâna acțiunea. Ar putea fi controlul inundațiilor în Houston, construirea de locuințe accesibile pentru tineri, renunțarea la mașini. Există întotdeauna un răspuns.
Este ceva despre care am vorbit aici și pe PlanetaNoastra – generația mai în vârstă care rezistă schimbării, împingând totul către generația următoare, după ce s-a convins că oamenii de știință s-ar putea înșela și că lucrurile nu sunt atât de grave pe cât spun ei.
În loc să facem ceva, ne prefacem că putem continua să ne îmbogățim, să conducem mașini, să săpăm și să ardem cărbune și să lăsăm copiii să plătească pentru tot, inclusiv pentru pensiile noastre.
Ashton Paul/ Gardiner expressway at Keating channel/CC BY 2.0
Este peste tot. Este Marea Britanie, unde generația mai în vârstă votează pentru Brexit pentru că nu le plac imigranții și le costă pe copii lor locuri de muncă. Este Toronto, unde locuiesc, unde cheltuiesc un miliard pentru a menține o autostradă suspendată pentru a economisi șoferilor din suburbii două minute și mai multe miliarde săpând o linie de metrou pentru că ultimul primar dependent de crack nu a suportat ca troleibuzele să încetinească mașinile, iar actualul primar vânează aceleași voturi.
Houston este o demonstrație a adevăratului cost al întârzierii prădătoare; investiții insuficiente în controlul inundațiilor, pretinzând că schimbările climatice nu există chiar și atunci când furtunile de o dată la o sută de ani și de o dată la cinci sute de ani încep să lovească în fiecare deceniu. Și deși știu că acest eveniment singular nu poate fi pus direct pe seama schimbărilor climatice, totul se acumulează peste noi, de la incendiile forestiere uriașe din Canada la secetele din Orientul Mijlociu și la creșterea nivelului apei.
Trafic pe Autostrada 401, Wikipedia/CC BY 2.0
Întârzierea prădătoare este politica guvernamentală în zilele noastre în aproape fiecare țară. Știm că este inevitabil să reducem numărul de mașini pe drumuri și să renunțăm la combustibilii fosili cât mai repede posibil, dar în schimb construim autostrăzi și reducem eficiența combustibilului.
Știm că avem nevoie de locuințe mai accesibile, dar lăsăm „NIMBYs” (cei care spun „Nu În Curtea Mea”) să ne conducă orașele și să oprească construcția de locuințe. În Toronto, unde locuiesc, chiar și autoarea Margaret Atwood face asta.
Știm că plasticul ne distruge oceanele, dar guvernele nici măcar nu introduc cele mai modeste controale asupra pungilor de plastic și, de fapt, guvernele statale interzic chiar guvernelor municipale să facă ceva.
Atâtea cuvinte importante în câteva tweet-uri. Alex are dreptate. Destulă întârziere.
