Așa cum am menționat anterior, m-am angajat să încerc să trăiesc un stil de viață de 1,5°, ceea ce înseamnă să-mi limitez amprenta de carbon anuală la echivalentul a 2,5 tone metrice de emisii de dioxid de carbon, emisiile medii maxime pe cap de locuitor bazate pe cercetările IPCC.
După postarea mea recentă „Care este bugetul tău de carbon pe durata vieții și de ce contează?” un comentator a întrebat:
Este, de fapt, un punct valid și tulburător, ilustrat grafic în o postare recentă a lui Max Roser de la Our World in Data (afișată mai sus) unde emisiile de carbon sunt aproximativ proporționale cu venitul, și practic singurii oameni care trăiesc sub limita de 2,5 tone pe an sunt, de asemenea, serios sub limita sărăciei. Roser notează că avem de fapt două probleme energetice, una a celor bogați și alta a celor săraci.
Este ca și cum lumea ar trăi în două bule, cea roz, în mare parte în sărăcie energetică, și cea albastră, unde toți sunt cam peste limită, și cu cât sunt mai bogați, cu atât emisiile pe cap de locuitor sunt mai mari. De asemenea, pe măsură ce oamenii din bula roz fac mai mulți bani, devin albaștri.
Pare aproape o regulă; economistul și fizicianul Robert Ayers a comparat-o cu legile termodinamicii:
Sau, mai pe scurt, banii sunt, în esență, energie încorporată și operațională. Roser crede că soluția este să „găsim alternative energetice la scară largă pentru combustibilii fosili, care să fie accesibile, sigure și sustenabile”.
Poate trăiesc într-o lume fantastică, crezând că există o a treia alternativă, o decuplare a energiei de combustibilii fosili prin utilizarea crescută a surselor regenerabile și o scădere a cererii printr-o cultură a suficienței, a folosirii mai puțin. Dar acest lucru pare greu de convins în zilele noastre.
