432 Park Avenue din New New York a apărut pe PlanetaNoastra probabil de mai multe ori decât orice altă clădire. Dezvoltatorul Harry Macklowe a promovat-o afirmând: „Aceasta este clădirea secolului 21, așa cum Empire State Building a fost clădirea secolului 20.” Am numit zgârie-norul de 96 de etaje „modelul prototip pentru multe dintre problemele arhitecturii, dezvoltării imobiliare și ale excesului nejustificat.”
L-am folosit pentru a demonstra că e timpul să renunțăm la argumentul uzat conform căruia densitatea și înălțimea sunt ecologice și sustenabile pentru că există atât de mult material pe ocupant și pentru că carbonul operațional și cel încorporat cresc odată cu înălțimea clădirii. Am cerut, de asemenea, o taxă pe emisiile de carbon inițiale datorită cantității de material și tehnologie care intră în aceste turnuri subțiri și înalte: „Structural, aceste clădiri sunt extrem de ineficiente. Menținerea lor suficient de rigide pentru a nu avea valuri în toalete este dificilă.”
De aceea există un amortizor de masă gigantic acordat sus în pod, pentru a contracara mișcarea. Totul trebuie proiectat pentru a se dilata și contracta, a se flexa și a se îndoi. Și așa cum s-a notat în „De ce turnurile creion sunt problematice,” cumpărătorii foarte bogați ai unităților din aceste clădiri nu se flexează și nu se îndoaie—ei dau în judecată. „Problemele sunt agravate de tipul de cumpărători, care sunt foarte pretențioși și își permit avocați buni.”
Acei avocați buni au intentat un proces de 250 de milioane de dolari împotriva dezvoltatorului proiectului pe 23 septembrie, la Curtea Supremă a Statului New York, (PDF aici), și reprezintă o lectură fascinantă pentru mulțimea „Mâncați-i pe cei bogați,” dar și pentru oricine este preocupat de carbon și de viitorul construcțiilor, despre utilizarea inteligentă a resurselor. Așa cum arhitectul James Timberlake i-a spus PlanetaNoastra,
Și problemele sunt nenumărate. Conform procesului: „Acest caz prezintă unul dintre cele mai grave exemple de rea-voință a sponsorului în dezvoltarea unui condominiu de lux în istoria New York City. Ceea ce a fost promis ca fiind unul dintre cele mai fine condominii din oraș a fost livrat, în schimb, plin de peste 1500 de defecte de construcție și design identificate doar la elementele comune ale clădirii (lăsând la o parte numeroasele defecte din interiorul unităților individuale).”
Flexarea și îndoirea cauzează scârțâituri și alte zgomote: „Datorită eșecului Sponsorului de a proiecta și construi corect Clădirea pentru a ține cont de înălțimea sa remarcabilă, unitățile experimentează zgomote și vibrații oribile și deranjante.”
Chiar și unul dintre dezvoltatorii clădirii a admis că problemele legate de sunet și vibrații erau „intolerabile,” menționând: „Aceste defecte sunt atât de severe încât unii locatari au fost complet strămutați din unitățile lor pentru perioade care depășesc nouăsprezece luni, în timp ce Sponsorul a încercat fără prea mare convingere să remedieze problemele.”
Sponsorul probabil că nu a acționat fără prea mare convingere; este probabil că problemele sunt iremediabile. Clădirea înaltă de 1.396 de picioare (aproximativ 425,5 metri) este proiectată să se flexeze, este inevitabil când este atât de înaltă și atât de subțire.
Când clădirile se flexează și se îndoaie, rosturile se deschid și se închid. Garniturile de pe țevi se îndoaie. este cam ca și cum ai urmări un film cu submarine unde toată lumea aleargă strângând rosturi și închizând valve.
În timp ce clădirea se poate flexa și îndoi, gips-cartonul nu poate. „Fisuri foarte vizibile în gips-cartonul multor tavane, fisuri foarte vizibile deasupra ușilor, fisuri foarte vizibile acolo unde pereții întâlnesc tavanele, scurgeri de aer și apă la ferestre, desprinderea plintelor și rosturi nealiniate, uși glisante care funcționează defectuos, deschideri ale rosturilor de chit și fisurarea la pereți sau pardoseli din plăci ceramice și/sau din piatră, ceață excesivă și condens la ferestre, spații și nealiniere între corpurile de iluminat de perete și tavan și declanșarea repetată a întrerupătoarelor de circuit.”
Acesta nu este un mare caz de schadenfreude a PlanetaNoastra. În comentariile la sugestia mea privind o taxă pe carbon inițială, cititorii m-au numit comunist. Alții au scris că „acest articol stupid este pură invidie, nimic mai mult.” Nu este invidie și nu este schadenfreude: am notat anterior că „vorbesc despre emisiile de carbon, nu despre bani, pentru că toată lumea de pe pământ trebuie să trăiască cu consecințele megatonelor de carbon emise la construirea și operarea acestui lucru.”
O problemă cu a fi înalt, subțire și bogat este că toată lumea te observă, motiv pentru care toată lumea vorbește despre această clădire. Dar de la cele 1.200 de tone (aproximativ 1088,6 tone metrice) de oțel din amortizorul de masă din vârful clădirii până la subsolul cu scurgeri, această clădire are prea mult din toate. și, așa cum arată procesul, nici măcar nu funcționează.
În postarea mea „Ce se întâmplă când planifici sau proiectezi având în vedere emisiile de carbon inițiale?” am încercat să argumentez că nu construiești lucruri de care nu ai nevoie, ai păstra lucrurile simple și ai folosi mai puțin beton și oțel. Clădirile de genul acesta sunt complicate, folosesc mult beton și oțel pe picior pătrat (aproximativ 0,093 metri pătrați) de suprafață și nimeni nu are nevoie de ele. 432 Park Avenue este într-adevăr un model prototip pentru ceea ce pur și simplu nu ar trebui să mai facem.
