Jane Goodall a perfecționat arta răbdării. Primatologul de renume mondial, acum în vârstă de 80 de ani, a petrecut decenii din tinerețe urmărind cu calm cimpanzeii sălbatici prin Parcul Național Gombe Stream, incluzând perioade lungi de frustrare – și o criză de malarie – înainte ca maimuțele istețe să o lase suficient de aproape pentru a le studia. Această perseverență a dat roade, desigur, deoarece Goodall a făcut descoperiri istorice despre comportamentul cimpanzeilor care au schimbat modul în care vedem nu doar cele mai apropiate rude vii ale noastre, ci și pe noi înșine.
Răbdarea nu este însă același lucru cu automulțumirea. Diligența care a ajutat-o pe Goodall să facă lumină asupra cimpanzeilor din Gombe la 20 de ani alimentează acum un sentiment de urgență la 80 de ani. Ea sfidează vârsta călătorind aproape fără oprire, campând pentru a proteja habitatele și bunăstarea nu doar a cimpanzeilor, ci a animalelor sălbatice și captive din întreaga lume. Goodall petrece 300 de zile pe an călătorind pentru diverse discursuri, interviuri, conferințe și strângeri de fonduri, lăsând puțin timp pentru a se opri și a reflecta asupra carierei sale inspiraționale.
În orice zi, Mesagerul Păcii al ONU și Dame al Imperiului Britanic ar putea vizita copii în programul ei de tineret Roots & Shoots (Rădăcini și Lăstari), discutând despre protecția pădurilor cu oficialii guvernamentali sau atrăgând atenția publicului asupra schimbărilor climatice, așa cum a făcut la începutul acestui an alăturându-se Marșului Poporului pentru Climă din New York. Și toate acestea reprezintă doar o fracțiune din ceea ce face prin intermediul Jane Goodall Institute (Institutul Jane Goodall), o organizație non-profit care s-a extins în 29 de țări din 1977 și a înființat programul Roots & Shoots (Rădăcini și Lăstari) în 1991. JGI lucrează la o gamă largă de proiecte, cum ar fi reabilitarea cimpanzeilor orfani în Republica Congo, derularea unui program de educație peer-to-peer pentru fete în Uganda și ajutarea Google să creeze un tur Street View al Gombe.
Am fost suficient de norocoasă să o întâlnesc pe Goodall personal recent, discutând cu ea înainte de a primi un premiu la Gala anuală a Captain Planet Foundation din Atlanta. Am abordat o serie de subiecte, incluzând schimbările climatice, conservarea vieții sălbatice, misterele fericirii și originile empatiei. Ea își menține o seninătate dezarmantă în ciuda programului său aglomerat, explicând adesea că, după decenii petrecute în Gombe, „pacea pădurii a devenit parte din ființa mea”. Chiar și la sfârșitul interviului nostru, și-a făcut timp să răspundă cu răbdare la o întrebare suplimentară, discutând despre câinele prietenos care a învățat-o despre conștiența animalelor și de ce poate fi „disperat de important” ca copiii să crească alături de animale de companie.
Cum a fost să mergeți în marșul pentru climă?
A fost de fapt foarte emoționant. Se așteptau la 100.000 și au venit aproape 400.000. Și a fost destul de distractiv. Mărșăluiam alături de Al Gore, ministrul de externe al Franței și [Secretarul General al ONU] Ban Ki-moon.
Dar cred că lucrul emoționant este motivul pentru care au ajuns la aproape 400.000: toată lumea posta pe Twitter și Facebook, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla acum 10 ani. Și tocmai mi-am dat seama că acesta este un instrument foarte, foarte puternic dacă vrei să atragi atenția asupra unei probleme.
Ce aspecte ale schimbărilor climatice vă îngrijorează cel mai mult?
Păi, vreau să spun faptul că oriunde merg în lume, oamenii spun „Ugh, vremea e foarte ciudată. E foarte neobișnuit ca acest gen de vreme să se întâmple în această perioadă a anului.” Deci, cred, ce mă îngrijorează cel mai mult? Nivelul creșterii mării, frecvența crescută a furtunilor și a uraganelor, cele mai grave secete și cele mai grave inundații, și, în general, faptul că temperaturile cresc. Și animalele și plantele mici sunt derutate. Nu știu ce ar trebui să se întâmple și când.
Sunteți optimistă că putem preveni cel mai sumbru scenariu pentru schimbările climatice?
Cred că avem o fereastră de timp pentru a încetini lucrurile. Depinde de o schimbare de atitudine. Ce se întâmplă dacă continuăm ca de obicei, cu o sufocare din partea marilor multinaționale care împiedică adoptarea tehnologiei moderne, cum ar fi energia curată, verde, de către guvern și oameni? Dacă continuăm să extragem, fie că este lemn, fie că sunt minerale, fie că este petrol și gaze, distrugând mediul? Dacă continuăm să decidem că dezvoltarea este mai importantă decât mediul, și încă un centru comercial – ei bine, tăiem o pădure mică sau ce stă în cale? Dacă continuăm nu doar să avem nevoie de bani pentru a trăi, ci să trăim pentru bani? Dacă continuăm să nu abordăm sărăcia cruntă? Pentru că atunci când ești cu adevărat sărac, vei tăia ultimii copaci pentru a crește mâncare, pentru că trebuie, sau vei cumpăra cele mai ieftine lucruri, chiar dacă sunt făcute cu pagube extreme asupra mediului sau cu sclavie infantilă sau ceva de genul. Deci, depinde de noi să ne schimbăm, și cum faci asta? Aceasta este problema. Știm ce ar trebui să facem.
Cât de optimistă sunteți că vom face asta de fapt?
Ei bine, de aceea lucrez atât de mult la programul nostru de tineret, Roots & Shoots (Rădăcini și Lăstari). Avem acum aproximativ 150.000 de grupuri active în 138 de țări. Suntem de toate vârstele, de la preșcolari până la studenți. Și oriunde merg, sunt tineri care vor să-i spună Doctoriței Jane ce au făcut. Știți, toți fac ceva pentru a ajuta oamenii, pentru a ajuta animalele, pentru a ajuta mediul, și schimbă lumea chiar în timp ce vorbim. Și își schimbă părinții. Și mulți dintre ei sunt acum acolo sus, și au proprii copii și le transmit copiilor lor o altă filozofie, realizând că micile alegeri pe care le faci zilnic chiar fac o diferență.
Și trebuie să realizăm că nu are rost să dăm vina pe politicieni, pentru că nu vor lua decizii dificile chiar dacă ar dori, decât dacă au 50% din alegătorii lor în spate. Și nu prea are rost să dăm vina pe marile corporații dacă continuăm să cumpărăm ce produc ele. Deci, mult din asta are legătură cu educația. Așa cum spuneam, în China mulți oameni cred cu adevărat că elefanții își pierd colții. Li s-a spus asta. Deci, fildeșul este în regulă, și ei nu știu, nu sunt conștienți. Dar acum apar filme. Avem aproximativ 1.000 de grupuri în toată China, și încep să înțeleagă.
Apropo, asistăm, de asemenea, la o criză globală de extincție care elimină specii cu o rată de 1.000 de ori mai mare decât rata istorică. Credeți că vom lăsa animale sălbatice iconice precum elefanții sau rinocerii să dispară?
Există atât de mult interes public pentru acest subiect acum, sunt atât de multe campanii mari de conștientizare. Dar cred că este cererea. Atâta timp cât există o cerere mare, atâta timp cât fildeșul și cornul de rinocer valorează mai mult decât aurul, vor continua să fie braconați. Și atâta timp cât există nivelul de corupție din guvern, vor continua să fie braconați. Se reduce la bani și sărăcie. Dacă rangerii nu sunt plătiți mult, și vine un braconier și spune „Îți dau atâția bani dacă îmi arăți unde este rinocerul ăla”, o vor face. Doar dacă nu sunt foarte dedicați. Și unii dintre ei sunt.
Și asta a fost o mare parte din munca dumneavoastră, nu doar conservarea sălbăticiei în vid, ci și încorporarea comunităților locale în eforturile de conservare.
Da. Pentru că nu cred că conservarea într-o comunitate rurală va funcționa vreodată dacă oamenii nu sunt partenerii tăi. Dacă nu obțin un beneficiu și nu simt o mândrie. Și dacă nu obțin educație și conștientizare și înțelegere despre cum trebuie să protejăm mediul dacă ne pasă de viitor.
Este greu să oprești braconajul sau tăierile ilegale fără sprijin local, mai ales dacă locurile de muncă sunt puține. Aici intervine adesea eco-turismul, dar acesta poate prezenta, la rândul său, provocări. Cum echilibrăm nevoile de conservare cu permiterea accesului unui număr suficient de oameni pentru a fi profitabil?
Nu știu cum faci asta, dar trebuie să fii foarte atent cum gestionezi turismul. Marea tentație este „Oh, facem atât de mulți bani de la șase oameni care privesc gorilele, vom face acum 12, două grupuri. Și apoi vom face 36.” Și asta s-a întâmplat. Deci, dacă continui să permiți tot mai mult, pentru că vrei să obții tot mai mulți bani, atunci distrugi însăși frumusețea pe care oamenii plătesc să o vadă. Dar, din nou, publicul trebuie să fie mai bine educat, iar oamenii locali trebuie să înțeleagă și să obțină suficient din asta fără a fi nevoiți să distrugă.
Există anumite locuri unde simțiți că eco-turismul este făcut corect?
Ei bine, nu am fost în toate aceste locuri, dar cred că Costa Rica face o treabă bună. Cred că fac o treabă bună, din câte înțeleg, în Bhutan. Și sunt sigură că sunt multe altele. Sunt o mulțime de locuri mici de eco-turism care fac o treabă superbă. Am fost la unul în Alaska, cu urșii bruni. … Și grupul mic care face eco-turism acolo, o face într-un mod super, corect. Există cazare doar pentru câțiva oameni. Pentru că oamenii vor să crească tot mai mult și mai mult. Dacă ai o operațiune mică care îți oferă ceea ce ai nevoie pentru a trăi și a-ți trimite copiii la școală, de ce să încerci să o transformi într-un mega-proiect? Este această goană după bani și puterea pe care o aduc banii.
Este, așadar, o mentalitate care necesită doar o anumită reținere?
Da. Și, de asemenea, știți, regele Bhutanului a creat acest indice al fericirii, arătând că fericirea nu este egală cu a avea mulți bani. Și au replicat asta, unii oameni de știință din America. Au urmărit aceste grupuri de imigranți care au sosit fără nimic. Și pe măsură ce câștigau mai mult și își găseau un loc în societate, evident, nivelul lor de fericire a crescut, sau cum s-ar numi indicele.
Unii dintre ei, după ce au obținut un loc mic unde să locuiască, și-au trimis copiii la școală, au putut să se îmbrace și să mănânce decent, au fost fericiți. Au rămas acolo. Cei care au continuat pentru că trebuie să aibă mai mult și trebuie să se descurce mai bine și trebuie să concureze cu asta și cu aia, au făcut-o, dar fericirea lor a scăzut. Și cred că asta este cu adevărat important. Oamenii sunt acolo în această goană, nu sunt fericiți, sunt stresați, se îmbolnăvesc. Și nu e un mod de a trăi. Am înnebunit.
De ce credeți că se întâmplă asta?
Societatea aceasta materialistă. Nu știu, s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial. Presupun că atunci când oamenii au descoperit că pot, și au început să realizeze că banii erau echivalați cu puterea. Este doar „Eu sunt cel mai mare, eu sunt cel mai bun.” E un sentiment foarte primar, cu adevărat. E ca gorila care își bate pieptul. Dar a scăpat de sub control, total.
Cât de mult credeți că putem învăța despre noi înșine de la marile maimuțe? Există multe cercetări care sugerează că empatia își are rădăcinile în biologia noastră, bazată pe comportamentul primatelor. Din experiența dumneavoastră cu cimpanzeii, ați observat condiții sociale sau de mediu care promovează empatia? Este genul de lucru care se bazează doar pe personalitatea individuală?
Este mai ales în cadrul familiei. Cred că provine din relația mamă-copil, așa cum se întâmplă cu atâtea comportamente. Și, știți, pe măsură ce aveți un creier mai complex, atunci vă extindeți, vă gândiți la mai mult decât doar mamă-copil versus familia imediată, și apoi poate depăși asta. Cel puțin așa m-am gândit întotdeauna cum evoluează. Deci, vreau să spun, am învățat și că, din păcate, cimpanzeii pot fi, de asemenea, brutali și violenți, la fel ca noi, deci asta, probabil, ambele – empatia, compasiunea, originile iubirii, dar și brutalitatea – probabil au venit pe căile noastre evoluționiste separate dintr-un strămoș comun. Doar că noi am dezvoltat un creier care este capabil să ne controleze comportamentul. Nu o facem întotdeauna, dar putem.
Ați spus că aprecierea dumneavoastră pentru conștiența animalelor a început cu Rusty, un câine cu care v-ați împrietenit în copilărie în Anglia. În ce fel ați putut simți conștiența lui? Credeți că a crește cu animale de companie este o modalitate bună pentru copii de a învăța empatia față de alte animale?
Cred că este disperat de important pentru un copil să crească cu un animal de companie, cu condiția să existe cineva care să se asigure că înțelege cum trebuie tratat animalul. Și, știți, Rusty rezolva probleme. Și-a dat seama că, dacă îi era cald, putea să coboare pe drum, până la golf și să înoate puțin și să se întoarcă. Făcea chiar și jocuri de simulare. Era diferit de orice alt câine pe care l-am avut vreodată.
Și nici măcar nu era câinele nostru! Asta a fost atât de ciudat. Aparținea altcuiva. Și nu l-am hrănit niciodată. Așa că venea dimineața, lătra la ușă pe la 6 și jumătate, petrecea tot timpul cu noi până la prânz și se întorcea acasă la „hotelul” lui pentru prânz. Ei știau unde era; nu le păsa. Se întorcea doar până când era dat afară pe la 10:30 seara. Așa că a fost ca și cum ar fi fost trimis să mă învețe cât de uimitoare sunt animalele, cât de buni companioni pot fi.
