Succesiunea ecologică este schimbarea progresivă, într-un ecosistem, a compoziției speciilor în timp. Odată cu schimbarea compoziției speciilor, apare o serie de modificări ale structurii și funcției comunității.
Un exemplu clasic de succesiune implică seria de schimbări observate într-un câmp abandonat, într-o zonă în mod normal împădurită. Odată ce câmpul nu mai este pășunat sau cosit, semințele de arbuști și arbori vor încolți și vor începe să crească rapid. În scurt timp, arbuștii și puieții de arbori vor deveni forma dominantă de vegetație. Speciile de arbori vor crește apoi până la punctul de a umbri arbuștii, formând în cele din urmă un baldachin complet. Compoziția speciilor din această pădure tânără va continua să se schimbe până când va fi dominată de un grup stabil, auto-susținut de specii numit comunitate climax.
Succesiune primară vs. secundară
Succesiunea ecologică unde nu a existat vegetație anterior se numește succesiune primară. Putem observa succesiunea primară pe situri buldozate, după un incendiu intens sau după o erupție vulcanică, de exemplu. Primele specii de plante care apar au capacitatea de a coloniza și crește foarte rapid în aceste zone goale. În funcție de regiune, aceste specii pionier pot fi graminee, plantanul lat, dantela reginei Annei sau arbori precum plopul tremurător, alunul sau salcâmul negru. Pionierele pregătesc scena pentru următoarea fază a succesiunii, îmbunătățind chimia solului și adăugând materie organică, ceea ce oferă nutrienți, o structură mai bună a solului și o capacitate mai mare de reținere a apei.
Succesiunea secundară are loc atunci când apare un nou set de organisme unde a existat un regres ecologic (de exemplu, o exploatare forestieră cu tăiere rasă), dar unde a rămas o acoperire de plante vii. Câmpul agricol abandonat descris mai sus este un exemplu perfect de succesiune secundară. Plantele comune în această etapă sunt zmeura, asterii, vergeaua de aur, cireșii și mesteacănul de hârtie.
Comunități climax și perturbări
Ultima etapă a succesiunii este comunitatea climax. Într-o pădure, speciile climax sunt acelea care pot crește la umbra copacilor mai înalți – de aici și numele de specii tolerante la umbră. Compoziția comunităților climax variază geografic. În anumite părți ale Statelor Unite estice, o pădure climax va fi formată din arțari de zahăr, zâmbru estic și fag american. În Parcul Național Olimpic din statul Washington, comunitatea climax poate fi dominată de zâmbru de vest, brad argintiu de Pacific și cedru roșu de vest.
O concepție greșită obișnuită este că comunitățile climax sunt permanente și înghețate în timp. În realitate, cei mai bătrâni copaci mor în cele din urmă și sunt înlocuiți de alți copaci care așteaptă sub baldachin. Acest lucru face ca baldachinul climax să facă parte dintr-un echilibru dinamic, schimbându-se mereu, dar arătând în general la fel. Schimbări semnificative vor fi ocazional provocate de perturbări. Perturbările pot fi pagube provocate de vânt de la un uragan, un incendiu, un atac de insecte sau chiar exploatare forestieră. Tipul, mărimea și frecvența perturbărilor variază în funcție de regiune – unele locații de coastă umede experimentează incendii în medie o dată la câteva mii de ani, în timp ce pădurile boreale estice pot fi supuse unor omoruri de molii de larve de molid la fiecare câteva decenii. Aceste perturbări readuc comunitatea într-o etapă successională anterioară, repornind procesul de succesiune ecologică.
Valoarea habitatului successional târziu
Umbra întunecată și baldachinul înalt al pădurilor climax oferă adăpost pentru o serie de păsări, mamifere și alte organisme specializate. Pitulicea ceruleană, sturz de pădure și ciocănitoarea cu cap roșu sunt locuitori ai pădurilor bătrâne. Bufnița pestriță amenințată și vidra Humboldt necesită ambele suprafețe mari de păduri de secvoie și brad Douglas din etapa successională târzie. Multe plante cu flori mici și ferigi se bazează pe podeaua împădurită umbroasă de sub copacii bătrâni.
Valoarea habitatului successional timpuriu
Există, de asemenea, o valoare considerabilă în habitatul successional timpuriu. Aceste arbuști și păduri tinere se bazează pe perturbări recurente care readuc succesiunea înapoi. Din păcate, în multe locuri, aceste perturbări transformă adesea pădurile în ansambluri de locuințe și alte utilizări ale terenurilor care scurtează procesul de succesiune ecologică. Ca urmare, arbuștii și pădurile tinere pot deveni destul de rare în peisaj. Multe păsări se bazează pe habitatele succesionale timpurii, inclusiv sturz de livadă, pitulicea cu aripi aurii și pitulicea de stepă. Există, de asemenea, mamifere care au nevoie de habitatul arbustiv, poate cel mai notabil iepurele de câmp din Noua Anglie.
