După cum am menționat anterior, m-am angajat să încerc să trăiesc un stil de viață de 1,5°, ceea ce înseamnă limitarea amprentei mele de carbon anuale la echivalentul a 2,5 tone metrice de emisii de dioxid de carbon. Curând va apărea „Trăind stilul de viață de 1,5 grade” (New Society Publishers, 2021).
Amprentele de carbon ale majorității oamenilor au fost destul de mici în timpul pandemiei; oamenii nu ies prea mult, conduc mai puțin și aproape nimeni nu zboară. După cum am scris acum câteva luni, „Acum, cu toții trăim un stil de viață de 1,5 grade.” Dar eu încă număr fiecare gram de carbon pentru care sunt responsabil, de la ce mănânc până unde merg și cât timp stau la acest computer. Sunt mulți care cred că acest lucru este ridicol și chiar contraproductiv; de ani de zile discut despre asta cu colega mea Sami Grover, care a scris că întreaga idee a amprentei de carbon a fost un complot corporatist:
Climatologul Michael Mann a spus cam același lucru într-un articol intitulat „Schimbările stilului de viață nu sunt suficiente pentru a salva planeta”, menționând: „Există o lungă istorie a „campaniilor de devierea” finanțate de industrie, menite să abată atenția de la marii poluatori și să plaseze povara pe umerii indivizilor.”
Acum, Kate Yoder de la Grist s-a aruncat în luptă, într-o postare intitulată „Fantazia amprentei: Este timpul să uităm de amprenta noastră de carbon?” Având în vedere tot ce am cercetat și am scris, trebuie să răspund cu un răsunător Nu.
Articolul începe cu o discuție despre cea mai recentă inițiativă de amprentă de carbon a BP, o aplicație numită VYVE care monitorizează emisiile. Apoi se plânge de BP, menționând că „cercetările arată că, din anii 1980, doar 100 de companii mari – inclusiv BP – sunt responsabile pentru aproximativ 70% din emisiile globale.” Legătura indică spre un articol din Guardian despre un raport care a folosit pentru prima dată acest număr de 70%, care a fost folosit de atunci. Elizabeth Warren l-a folosit în dezbaterile prezidențiale, plângându-se de reglementarea paițelor și a becurilor:
Potrivit New York Times, aceste industrii sunt „industria construcțiilor, industria energetică și industria petrolieră”. Și este adevărat; ele produc aceste emisii de CO2. Dar trăim într-un sistem economic care este condus de consum. Am mai spus-o înainte:
Yoder continuă să respingă efectele pandemiei asupra consumului nostru și o folosește pentru a demonstra cât de puțin înseamnă acțiunile noastre individuale:
Neglijabil? În primul rând, 8% este ceea ce trebuie să facem în fiecare an între acum și 2030 pentru a ne atinge obiectivele. În al doilea rând, reducerea nu a fost doar din transport, ci în multe industrii. În al treilea rând, BP a pierdut 21 de miliarde de dolari. Gigantul de fracturare hidraulică Chesapeake a dat faliment. Companiile aeriene au dat faliment. American Airlines tocmai a dat afară 19.000 de angajați. Zeci de lanțuri de îmbrăcăminte au dat faliment (industria modei reprezintă surprinzător 10% din emisiile globale de carbon). Nu incapacitatea lor de a produce a provocat acest lucru, ci incapacitatea noastră de a consuma, ceea ce a transformat sau distrus industrii și corporații din întreaga lume.
Trebuie să continuăm să facem 7 sau 8% în fiecare an, ceea ce înseamnă că trebuie să aducem mai mulți oameni la bord. Acest lucru nu va fi ușor. Marii producători fac tot ce pot pentru a ne determina să consumăm mereu mai mult; să conducem mașini F-150, politicienii lor continuă să promoveze extinderea urbană și să strângă orașele, carnea nu a fost niciodată mai ieftină. Pentru mulți oameni, schimbările stilului de viață sunt foarte dificile atunci când aceste condiții sunt integrate. Dar asta nu înseamnă că nu continuăm să promovăm alternative, să cerem orașe pietonale și biciclete, să scăpăm de moda rapidă și să promovăm un stil de viață mai verde și mai sănătos. Michael Mann crede că aceasta este o greșeală, scriind în Time:
La care pot doar să răspund, deja fac. Nu avem nimic de pierdut, și care sunt opțiunile? Mann solicită „schimbări politice la toate nivelurile, de la liderii locali la legislatorii federali și până la președinte”. Bine, sunt de acord. Kate Yoder de la Grist nu oferă alte sugestii decât cea de la William Rees, pionier al amprentei, care crede că „ar ajuta dacă mișcarea climatică ar recâștiga conceptul și l-ar scoate din mâinile companiilor petroliere”, ceea ce încercăm să facem aici. Mark Kaufman de la Mashable spune:
Așa de simplu, cu excepția faptului că 70% din vehiculele vândute astăzi sunt SUV-uri și camioane pickup, deoarece asta este ceea ce oamenii au fost convinși că vor să parcheze în aleea lor suburbană, iar politicienii încearcă să nu se amestece în ceea ce își doresc oamenii. Sau că electrificarea va dura decenii și nu avem timp. În schimb, trebuie să le arătăm ce ne dorim prin exemplu, așa cum sugerează Leor Hackel și Gregg Sparkman în Slate:
Prietena mea Sami Grover, scriind în „În apărarea eco-ipocriziei, din nou”, este inițial sceptică cu privire la amprentele personale de carbon, dar apoi scrie despre un exemplu interesant despre cum Amsterdam s-a transformat într-un oraș în care toată lumea merge cu bicicleta.
Olandezii nu au spus: „Voi continua să conduc în timp ce mă plâng că guvernul ar trebui să facă producătorii de mașini să construiască mașini electrice care nu ucid copii”, ceea ce pare să fie ceea ce facem în America de Nord. O mare parte dintre ei, care au mers cu bicicleta ca un stil de viață, au preluat practic străzile. Alegerile lor stilistice au dus la acțiuni și schimbări. Sau, așa cum admite Sami, putem „utiliza schimbări specifice, direcționate ale stilului de viață ca pârghie de influență, prin care putem aduce schimbări mai ample, mai structurale.”
Trebuie să votăm pentru acțiuni climatice la toate nivelurile guvernului. Trebuie să marșăm pentru justiție climatică și trebuie să nu încetam niciodată să fim zgomotoși, motiv pentru care susțin Rebeliunea Extincției și grupurile de activiști de pe străzi.
Dar, în final, cred că acțiunile individuale contează, pentru că trebuie să încetam să mai cumpărăm ceea ce vând companiile petroliere, auto, din plastic și de carne de vită; dacă nu consumăm, nu pot produce. Face o diferență; votez o dată la patru ani, dar mănânc de trei ori pe zi.
