Mineritul marin de adâncime se referă la procesul de extragere a zăcămintelor minerale din partea oceanului situată sub 200 de metri. Deoarece zăcămintele minerale terestre se epuizează sau au o calitate scăzută, părțile interesate se îndreaptă către adâncurile marine ca sursă alternativă pentru aceste minerale. De asemenea, o cerere crescândă pentru metale utilizate la producerea tehnologiilor precum smartphone-urile, panourile solare și bateriile de stocare a energiei electrice a amplificat acest interes.
Însă mineritul marin de adâncime vine cu consecințe. Procesul implică răzuirea fundului oceanului cu mașini pentru a extrage zăcămintele, ceea ce perturbă ecosistemele de pe fundul oceanului și pune în pericol habitatele și speciile de adâncime. Procesul, de asemenea, ridică sedimentele fine de pe fundul oceanului, creând pene de sedimente. Acest lucru produce turbiditate în apă, care afectează productivitatea biologică a vieții vegetale din ocean, deoarece scade lumina solară disponibilă pentru fotosinteză. În plus, poluarea fonică și luminoasă provenită de la mașinile de minerit este dăunătoare pentru specii precum tonul, balenele, țestoasele și rechinii.
Ecosistemele de adâncime sunt alcătuite din specii care nu pot fi găsite nicăieri altundeva în lume. Perturbațiile provocate de mineritul marin de adâncime ar putea eradica complet aceste specii unice. Mai jos, examinăm impactul pe care mineritul marin de adâncime îl are asupra biodiversității și ecosistemelor marine.
Cum funcționează mineritul marin de adâncime
Conform Enciclopediei de Geologie, mineritul marin de adâncime a început la mijlocul anilor 1960, concentrându-se pe extragerea nodulilor de mangan din apele internaționale. A început să se dezvolte în anii 1970, dar a fost considerat nefavorabil de către industria minieră în anii 1980. Acest lucru a fost parțial rezultatul scăderii prețurilor metalelor în anii 1980. Mai recent, odată cu creșterea cererii de zăcăminte minerale și scăderea disponibilității zăcămintelor minerale terestre, atât instituțiile publice, cât și cele private au fost mai interesate de explorarea perspectivelor mineritului marin de adâncime.
Procesul exact se desfășoară într-un mod similar cu mineritul de suprafață pe uscat. Materia de pe fundul oceanului este pompată într-o navă, apoi suspensia este încărcată pe barje și transportată la instalațiile de prelucrare de pe uscat. Apele uzate și resturile sunt apoi deversate în ocean.
Există trei tipuri principale de minerit marin de adâncime:
- Mineritul de noduli polimetalici: Nodulii polimetalici se găsesc la suprafața apelor adânci și sunt bogați în cupru, cobalt, nichel și mangan. Acești noduli au fost identificați ca având o valoare economică potențial ridicată, prin urmare au fost vizați pentru minerit viitor. Cu toate acestea, se cunosc puține despre fauna asociată cu nodulii.
- Mineritul de sulfuri polimetalice: Zăcămintele de sulfuri polimetalice se găsesc în apele adânci la adâncimi cuprinse între 500 și 5000 de metri și se formează la granițele plăcilor tectonice și în provinciile vulcanice. Apa de mare pătrunde prin fisuri și crăpături în subsolul marin, este încălzită și apoi dizolvă metale din rocile înconjurătoare. Acest fluid fierbinte se amestecă cu apa de mare rece, rezultând precipitarea mineralelor de sulfuri metalice care se depun pe fundul mării. Aceasta creează o zonă pe fundul mării bogată în zinc, plumb și cupru.
- Mineritul de cruste feromanganoase bogate în cobalt: Crusta feromanganoase bogate în cobalt sunt bogate în metale precum cobaltul, manganul și nichelul. Aceste cruste se formează pe suprafața rocilor din apele adânci. Se găsesc frecvent pe laturile munților subacvatici la adâncimi cuprinse între 800 și 2500 de metri.
Impacturi asupra mediului
Cercetările actuale indică faptul că activitățile miniere ar putea avea următoarele impacturi asupra mediului asupra ecosistemelor de adâncime.
Perturbarea fundului oceanic
Răzuirea fundului oceanic poate altera structura acestuia, afectând ecosistemele de adâncime, distrugând habitatele și eradicând specii rare. Fundul mării de adâncime este casa multor specii endemice, ceea ce înseamnă că acestea pot fi găsite doar într-o singură regiune geografică. Sunt necesare mai multe informații despre impactul pe care activitățile miniere de adâncime îl au asupra acestor specii pentru a ne asigura că nu dispar.
Pene de sedimente
Penele de sedimente se formează pe fundul oceanului din cauza nămolului, argilei și a altor particule care sunt ridicate în timpul procesului de minerit. Un studiu indică faptul că pentru o medie de 10.000 de tone metrice de noduli extrași pe zi, aproximativ 40.000 de tone metrice de sedimente vor fi perturbate. Acest lucru are un impact direct asupra fundului mării, deoarece dispersează fauna și sedimentele în zona de unde sunt îndepărtați nodulii. În plus, în zonele în care penele se depun, acestea sufocă fauna și împiedică hrănirea prin filtrare. Aceste pene au, de asemenea, impacturi potențiale asupra coloanei de apă, care ar putea dăuna faunei pelagice. De asemenea, sedimentele și apa se amestecă, creând turbiditate, ceea ce scade cantitatea de lumină solară care poate ajunge la floră, întârziind astfel fotosinteza.
Poluarea luminoasă și fonică
Mașinile utilizate pentru mineritul marin de adâncime pot fi foarte zgomotoase și au lumini puternice folosite pentru a ilumina fundul mării de-a lungul traseului minier. Lumina artificială poate fi foarte dăunătoare pentru speciile de adâncime care nu sunt echipate să facă față unei intensități luminoase ridicate. Lumina soarelui nu pătrunde mai adânc de 1.000 de metri în ocean, astfel încât multe organisme de adâncime au ochi parțial sau complet reduși. Lumina artificială de la echipamentele miniere poate provoca daune ireversibile ochilor acestor organisme.
Până în prezent, nu s-au efectuat multe cercetări privind rolul sunetului în ecosistemele de adâncime. Cu toate acestea, se sugerează că zgomotul puternic și vibrațiile produse de echipamentele miniere ar putea afecta capacitatea acestor animale de a detecta prada, de a comunica și de a naviga.
Reglementări
În 1982, Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS) a stabilit că zona fundului marin și resursele sale minerale care nu se află sub jurisdicția națională a niciunei țări reprezintă „patrimoniul comun al omenirii”. Aceasta înseamnă că toate activitățile de minerit marin de adâncime care au loc în această zonă trebuie să respecte reglementările și ghidurile pentru activitățile de explorare aprobate de Autoritatea Internațională a Fondului Maritim (ISA). Aceste reglementări impun părților interesate să ia măsurile necesare pentru a se asigura că mediul marin este protejat împotriva oricăror impacturi negative ale activităților miniere. În plus, în zona asupra căreia țările au jurisdicție (200 de mile nautice dincolo de coastă), UNCLOS stipulează că reglementările nu trebuie să fie mai puțin eficiente decât normele internaționale.
ISA administrează reglementări privind prospecțiunea și explorarea pentru cele trei tipuri de minerale din zonă (noduli polimetalici, sulfuri polimetalice și cruste feromanganoase bogate în cobalt). Aceste reglementări impun părților interesate să-și aprobe planurile de minerit înainte de a începe orice lucrare. Pentru a obține aprobarea, studiile de referință de mediu și oceanografice trebuie să demonstreze că activitățile miniere nu vor provoca daune grave ecosistemelor marine. Cu toate acestea, experți de la Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) au declarat într-un raport publicat în 2018 că reglementările actuale nu sunt eficiente, deoarece nu au suficiente cunoștințe despre ecosistemele de adâncime și impactul activităților miniere asupra vieții marine.
Soluții
Cea mai evidentă soluție pentru a diminua impactul mineritului marin de adâncime este creșterea cunoștințelor despre ecosistemele de adâncime. Sunt necesare studii de referință cuprinzătoare pentru a înțelege pe deplin aceste medii unice, care găzduiesc unele dintre cele mai rare specii din lume. De asemenea, sunt necesare evaluări de impact asupra mediului (EIA) de înaltă calitate pentru a determina nivelul impactului ecologic al activităților miniere. Rezultatele EIA ar contribui la dezvoltarea unor reglementări care să protejeze eficient ecosistemele marine de activitățile de minerit marin de adâncime.
Tehnicile de atenuare sunt, de asemenea, importante în monitorizarea impacturilor potențial dăunătoare asupra mediilor de adâncime și în recuperarea zonelor exploatate anterior. Un studiu indică faptul că măsurile de atenuare includ evitarea zonelor de mare importanță; minimizarea impactului prin crearea de coridoare neexploatate și relocarea animalelor din zonele cu activități în zone fără activitate; și restaurarea zonelor care au fost afectate negativ. O soluție finală ar fi reducerea cererii de zăcăminte minerale din adâncurile marine prin reciclarea și reutilizarea produselor precum smartphone-urile și tehnologiile de energie curată.
