Am avut recent onoarea să fiu critic invitat pentru cinci proiecte studențești la New York School of Interior Design, într-un curs cu o denumire lungă, numit „Master of Professional Studies in Sustainable Interior Environments”, predat de David Bergman și Seema Lisa Pandya. Proiectele au fost o combinație interesantă de locuințe tip cohousing, locuințe multigeneraționale, chiar și case mici care nu erau chiar atât de mici. Le-am găsit fascinante deoarece, deși predau design sustenabil la Ryerson School of Interior Design din Toronto, nu este un curs de studio și nu văd des lucrările de design ale studenților. În timpul acestei evaluări, am început să mă preocup de diferitele abordări ale ferestrelor.
Am zâmbit când Jamie Jensen și Hilary Tate au prezentat abordarea lor clasică „masă și sticlă”, combinând streașina calculată cu grijă care blochează soarele vara și îl lasă să intre iarna, cu o podea cu masă termică mare și încălzire radiantă. Aceasta era aproape o doctrină religioasă în anii șaptezeci, dar nu a funcționat niciodată perfect, deoarece pierderea de căldură prin sticlă era, în general, mai mare decât câștigul. După cum a scris Martin Holladay în Green Building Advisor,
Când Frank Lloyd Wright a făcut asta în Jacobs Hemicycle House, nu avea geam termopan și casa pierdea toată căldura noaptea, chiar și după ce proprietarii au instalat draperii groase. Tony Denzer scrie în „The Solar House” că familia se îmbrăca cu toții în baie, singura cameră cu radiator.
Acum, desigur, avem sticlă mult mai bună și izolație mult mai bună, iar problema pe care o avem este, în general, un câștig prea mare de căldură. Martin Holladay concluzionează că podelele cu masă termică mare nu sunt deosebit de confortabile, că ferestrele orientate spre sud ca sursă de energie sunt contraproductive și „ar trebui limitate la cele necesare pentru a îndeplini nevoile funcționale și estetice ale clădirii„.
Am pus ultima propoziție a lui Martin Holladay cu caractere aldine pentru că este atât de importantă. În multe clădiri și case, ferestrele sunt proiectate din exterior spre interior, deoarece arată bine pe fațadă, sau sunt cât mai mari posibil, pentru că oamenii cred că își doresc acele priveliști ample. Și este cu adevărat spectaculos, așa cum se arată mai sus în Penthouse-ul din Manhattan al lui Rainey Charbonnet și Maha Dahroug. Dar puteți sta confortabil pe acea canapea în toiul iernii sau în căldura verii (deși există o jaluzea exterioară rulantă)? În multe clădiri cu sticlă din podea până în tavan, primii 1,2 metri din cameră în fața ferestrelor sunt abia locuibili vara sau iarna.
Lindsey Draves și Paula Francisco s-au ocupat de pereții mari de sticlă folosind sticlă inteligentă fotocromică, unde poți regla nuanța pentru a reduce câștigul solar. Dar este un material foarte scump. De asemenea, au jaluzele motorizate peste ferestrele mari existente în unitățile rezidențiale.
Ferestrele sunt dificile
Când am început să scriu această postare, urma să se intituleze „În apărarea ferestrei simple (dumb window)” ca o reacție la toată sticla inteligentă de înaltă tehnologie și jaluzelele inteligente care erau prezentate. Urma să citez titlul genial al lui Douglas Rushkoff „Tehnologiile nu rezolvă problemele – doar le deghizează„. Dar apoi mi-am dat seama că ferestrele obișnuiau să fie foarte inteligente și cu adevărat greu de făcut. În 1810, sticla era foarte scumpă, așa că, deși nu era multă lumină artificială, le făceau cât de mici puteau și totuși obțineau suficientă lumină pentru a vedea. Erau cu cercevele duble, astfel încât să le poți regla pentru ventilație maximă. Aveau obloane pentru securitate și intimitate, menținând în același timp ventilația, și jaluzele interioare transparente pentru a reduce strălucirea. Există o cornișă proeminentă pentru a ține ploaia la distanță, astfel încât să dureze mai mult. Ar fi fost două în fiecare cameră pentru ventilație încrucișată și draperii groase pentru a păstra căldura iarna. Aceasta era o piesă de control climatic eficientă și bine gândită. Nu există niciun motor de văzut, iar 200 de ani mai târziu, încă funcționează.
Comparați acea fereastră din Jessup House cu cele mai proaste ferestre pe care le-am văzut vreodată, ale lui Le Corbusier din La Tourette din anii 1950. Cu geam simplu, pereți întregi din ele, încadrate în rame de beton. Îl poți iubi pe Le Corbusier (și eu îl iubesc, a proiectat și unele dintre cele mai frumoase ferestre din lume, unele dintre ele fiind în aceeași clădire), dar el, la fel ca mulți alți arhitecți moderni, pur și simplu a uitat ce ar trebui să facă ferestrele și cum ar trebui să funcționeze.
Ferestrele sunt deosebit de greu de realizat bine în clădiri cu adevărat eficiente și accesibile, cum ar fi proiectul de casă pasivă accesibilă Callaughton Ash, realizat de Architype Architects. Are o formă simplă, ceea ce am numit o cutie simplă (dumb box), ceea ce o face mai economică și mai eficientă termic. Dar ferestrele sunt relativ mici.În postarea mea despre acest proiect l-am citat pe Nick Grant de la Elemental Solutions:
În niciun caz nu intenționez să fiu critic față de acești studenți talentați de la New York School of Interior Design; așa cum am menționat, ferestrele sunt dificile. Trebuie să facă atât de multe și trebuie să arate și bine, fiind unul dintre elementele cheie de design ale unei fațade de clădire. Așa cum demonstrează cea mai urâtă clădire pe care am văzut-o vreodată, designul este mult mai dificil când nu ai ferestre mari sau niciun talent.
Câteva blocuri mai departe, în München, un alt arhitect cu puțin mai mult talent arată cum se pot avea în continuare forme simple, nu prea multe sau prea mari ferestre, și totuși se poate face ceva cu adevărat interesant cu ele.
Regulile nu s-au schimbat în 500 de ani:
Păstrați ferestrele cât mai mici posibil, obținând totuși lumina și priveliștile dorite, cu atenție la proporție și scară. Și păstrați simplitatea.
