Faceți cunoștință cu femeia cu cea mai lungă vechime la NASA

Când Susan Finley a început să traseze traiectorii pentru rachete în ianuarie 1958, NASA nu exista oficial.

Finley era angajată de Jet Propulsion Laboratory (JPL) la acea vreme, lucrând ca un „calculator uman”. Ea, la fel ca alte femei care lucrau la JPL, făcea calculele de traiectorie pentru lansările de rachete de mână.

NASA a fost formată oficial în iulie 1958, datorită Actului Național Aeronautică și Spațială, iar până în decembrie, a preluat controlul asupra JPL, un contractor militar gestionat de Caltech. De atunci, Finley este angajată a NASA.

Cu aproape 60 de ani de serviciu, Finley este femeia cu cea mai lungă vechime la NASA.

Iubesc numerele, mult mai mult decât literele

Finley a urmat Scripps College din Claremont, California, cu intenția de a se specializa în artă și arhitectură. Nu s-a întâmplat însă așa, deoarece „nu putea învăța arta”, conform unui interviu pe care l-a acordat ziarului New York Times.

A abandonat după trei ani și a aplicat pentru un post de funcționar la firma Convair, acum desființată, producătoare de avioane și rachete, din Pomona. După testul de dactilografiere, i-au spus că postul fusese deja ocupat, dar au întrebat-o cum se simte în legătură cu numerele.

„Am spus: ‘Oh, iubesc numerele, mult mai mult decât literele'”, a povestit pentru LA Times. „Așa că m-au pus să lucrez ca ‘calculator’.”

Aceasta se întâmpla la mijlocul anilor 1950, când „calculatoarele” erau în mare parte femei care rezolvau probleme complexe de matematică de mână legate de lucruri precum testele în tunelul aerodinamic, traiectoriile rachetelor și altele asemenea. Multe dintre aceste femei, conform JPL, nu aveau diplome; erau pur și simplu foarte bune cu numerele.

Finley a lucrat la Convair aproximativ un an înainte să decidă că avea nevoie de ceva nou. Se căsătorise în 1957 și se mutase în San Gabriel, și nu era fană a navetei. Soțul ei, un proaspăt absolvent de la Caltech, i-a sugerat să aplice pentru un post la JPL, care era mult mai aproape de casă. JPL avea nevoie de un „calculator”, iar Finley a fost angajată.

„Scriai de-a lungul partea de sus o defalcare pas cu pas a modului de utilizare a numerelor, iar în jos pe cealaltă parte erau numerele pe care urma să le încerci”, a explicat Finley pentru New York Times. „Mergeai pur și simplu, introducând și zgomotând. Și apoi, la sfârșit, le dădeai foaia de hârtie cu toate răspunsurile pe ea.”

La câteva zile după ce a fost angajată, JPL a lansat Explorer 1, primul satelit american.

„Ce îmi amintesc a fost acest tort mare pe care l-am primit cu toții”, a spus Finley pentru LA Times. „Și nu erau atât de mulți oameni care lucrau la JPL [la acea vreme] încât să poată folosi un singur tort mare.”

La JPL: plecări, reveniri și o ultimă reîntoarcere

Contribuția cea mai bine amintită a lui Finley în primii săi ani la JPL este legată de Pioneer 3, o sondă din 1958 care trebuia să orbiteze în jurul Lunii și apoi să intre pe orbita solară. Nu a reușit să facă acest lucru. Finley a fost rugată să calculeze datele de viteză ale sondei după ce computerul digital care trebuia să facă acest lucru a eșuat.

„Am introdus aceste date în [calculatorul] Frieden, pe măsură ce Al Hibbs mi le transmitea de la conexiunea sa telefonică cu antena de recepție. Am plecat acasă în jurul orei 6:00 dimineața, după ce toată lumea a realizat că nu atinsese viteza de evadare, deci nu avea să părăsească orbita”, a povestit ea pentru NASA. „Soțul meu era treaz și urmărea știrile. Aveau o mică tablă neagră cu numerele pe care le calculasem. Am spus: ‘Ăsta e numărul meu!'”

Finley a rămas la JPL timp de 2 ani și jumătate, plecând pentru ca soțul ei să poată începe studiile postuniversitare la Universitatea din California, Riverside. Între locuri de muncă la acea vreme, Finley a urmat un curs de o săptămână oferit de Riverside despre Fortran, un limbaj de programare dezvoltat în anii 1950 de IBM, destinat aplicațiilor științifice.

După ce soțul ei și-a finalizat masteratul, Finley s-a întors la JPL în 1962, de data aceasta având cunoștințe într-un limbaj de programare. Era una dintre puținele persoane de la JPL care cunoșteau Fortran.

Finley a părăsit din nou JPL, doar un an mai târziu, pentru a avea grijă de cei doi fii ai săi. S-a întors definitiv în 1969 și a constatat că lucrau mai multe femei la JPL decât atunci când plecase, și că „calculatoarele umane” deveniseră programatoare umane.

Până în anii 1970, echipele de programatoare, anterior ținute separat de inginerii bărbați pentru aceeași misiune, au fost complet integrate.

„Bărbații ne-au tratat întotdeauna, încă de la început, ca egale”, a spus Finley pentru LA Times. „Noi făceam ceva ce ei nu puteau face și de care aveau nevoie pentru a progresa cu ceea ce făceau ei.”

Programarea tehnologiei pentru spațiul cosmic profund

Din anii 1980, Finley a lucrat ca inginer de subsisteme și tester de software pentru Deep Space Network (DSN) a NASA. DSN urmărește și comunică cu diversele nave spațiale și sonde fără echipaj ale NASA, trimite comenzi, transmite actualizări de software și colectează date. DSN lucrează, de asemenea, în colaborare cu agențiile spațiale din alte țări.

Munca lui Finley în DSN a inclus colaborarea cu URSS și Franța în timpul programului Vega, o serie de misiuni axate pe Venus. Una dintre misiuni a fost Proiectul Balon Venus. Aceasta a implicat două sonde rusești care se îndreptau rapid către cometa Halley, în timp ce desfășurau două baloane în atmosfera lui Venus pentru a colecta date despre planetă.

Finley a scris programul care a automatizat mișcările antenei DSN, iar antena trebuia aliniată precis cu nava spațială pentru a primi date de la aceasta.

„Îmi amintesc că atunci când am văzut primul semnal în camera obscură, am sărit în sus și în jos pentru că eram atât de fericită”, a spus Finley pentru LA Times.

Crearea muzicii în spațiu

În anii 1990, Finley a lucrat la misiunile Mars Exploration Rover, dezvoltând un program prin care roverele trimiteau tonuri muzicale după fiecare etapă a coborârii navei prin atmosfera marțiană. Software-ul primea și interpreta tonurile, astfel încât inginerii proiectului să știe ce se întâmpla.

Acest proces a fost folosit pentru aterizarea Pathfinder în 1997, dar a fost omis din misiunile Climate Orbiter și Polar Lander, ambele pierdute în 1999. Încercările NASA de a afla ce a mers prost cu ambele au fost îngreunate de lipsa tonurilor lui Finley. Tonurile au fost reintroduse în procesul de aterizare pe Marte în 2004.

Contribuțiile lui Finley la aceste aterizări au fost rareori recunoscute de presă, dar ea râde pur și simplu.

„Ei sunt mereu concentrați pe camera de control de la JPL”, a spus ea pentru NASA. „People really doing the work don’t get on TV.”

O slujbă fără controverse

În 2008, JPL a revizuit toate listele de posturi și salarii și a schimbat statutul lui Finley din inginer cu salariu fix în specialist inginerie plătit la oră, deoarece îi lipsea o diplomă de licență. Salariul total al lui Finley nu s-a schimbat și este eligibilă pentru ore suplimentare, dar trebuie să se ponteze la intrare și ieșire.

„Este o retrogradare”, a spus ea pentru New York Times. „Nimeni nu își dorește o retrogradare. Vrem să fim tratați așa cum merităm. Dar este adevărat. Nu am o diplomă.”

„Cred că sunt cam inteligentă, poate”, a adăugat ea. „Pur și simplu urăsc școala. Iubesc munca.”

Și iubește să muncească. Finley nu are planuri de a se retrage, „decât dacă lucrurile încep să devină cu adevărat plictisitoare”, a spus ea pentru NASA.