Săptămâna trecută, marile companii petroliere au suferit o serie de înfrângeri, atât în instanțe, cât și în bătăliile cu acționarii, iar guvernul australian a fost, de asemenea, găsit legal responsabil pentru bunăstarea generațiilor viitoare. Acest lucru a determinat unii membri ai mișcării climatice să declare că jocul s-a schimbat și să se confrunte cu un sentiment care uneori lipsește: optimismul.
Este adevărat, calotele glaciare se topesc mai repede ca niciodată. Da, angajamentele climatice naționale și internaționale sunt încă departe de ceea ce ar trebui să fie. Și totuși, există, fără îndoială, o tentație de a declara – așa cum Christiana Figueres a scris recent pentru CNN – că vântul ne este acum favorabil, cel puțin în ceea ce privește asumarea serioasă a acestei amenințări de către cultura dominantă.
Toate acestea mi-au dat un anumit sentiment de déjà vu. Încă din 1997, eram un tânăr student. Eram profund implicat în activismul de mediu și preocupat încă de atunci de amenințarea crescândă a schimbărilor climatice. În timp ce protestam și scriam scrisori, plantam copaci și (ocazional) blocam drumuri, ne confruntam cu o narațiune mediatică și politică ce sugera că rezistența era în mare parte inutilă. Așa-zisele țări „în curs de dezvoltare” ar fi continuat să se dezvolte, iar națiunile deja industrializate nu și-ar fi sacrificat niciodată economiile de dragul bufnițelor pătate.
Și totuși, Protocolul de la Kyoto a fost semnat în acel an, cu mare fast. Și chiar și hipiotul cinic, anti-sistem din mine a suflat o ușurare ezitantă. La urma urmei, dacă liderii noștri politici puteau recunoaște că nu există o economie sănătoasă fără un mediu sănătos, ar fi trebuit, cu siguranță, să promulge reforme și stimulente, penalități și politici care ar fi început treptat să miște lucrurile în direcția corectă.
Nu-i așa?
Ei bine, unii dintre noi suntem suficient de bătrâni pentru a ști cum a decurs asta. Pe 28 martie 2001, președintele de atunci George W. Bush a torpilat efectiv Protocolul de la Kyoto, iar politica climatică internațională nu a mai arătat niciodată la fel. Și totuși, nu a fost ultima dată când am simțit acest lucru numit speranță. Am văzut, de exemplu, o creștere uriașă a sprijinului pentru acțiunea climatică atunci când a fost lansat filmul „Un adevăr incomod” al fostului vicepreședinte Al Gore, chiar și Newt Gingrich pozând pentru o reclamă cu Nancy Pelosi și cerând schimbări la nivel guvernamental:
Încă o dată, am rămas optimist că lucrurile vor fi diferite. Și totuși, nici acel optimism nu a durat. Gingrich avea să numească ulterior reclama cel mai stupid lucru pe care îl făcuse în cariera sa, iar decada care a urmat a fost marcată de polarizare politică profundă, discordanță internațională și un tratat climatic eșuat la Copenhaga – ca să nu mai vorbim de un efort politic concertat de subminare a beneficiilor societale foarte reale ale energiei curate.
Deci, care este lecția aici pentru cei dintre noi care simt din nou o undă de speranță? Suntem pur și simplu naivi? Ar trebui să presupunem că nu va ieși nimic din asta? Totuși, ca un optimist incurabil, deși înțeleg tentația, ne-aș îndemna pe toți să nu renunțăm la sentimentul că lucrurile s-ar putea îmbunătăți. Dar aș susține, de asemenea, că nu putem permite ca optimismul să se transforme în complacență. Adevărul este că această luptă va fi întotdeauna dezordonată, va fi întotdeauna contestată, iar progresul realizat nu se va manifesta niciodată în tendințe evidente sau liniare – cu siguranță nu în timp real.
Faptul este că s-au înregistrat progrese incredibile din 1997. Am văzut costul energiei regenerabile scăzând drastic. Am văzut emisiile de carbon scăzând dramatic în unele națiuni. Am văzut industria cărbunelui prăbușindu-se în multe privințe și politica combustibililor fosili s-a schimbat în consecință. Da, aceste tendințe nu se manifestă încă printr-o reducere globală a emisiilor, dar sunt exact ceea ce ar trebui să se întâmple chiar înainte ca o astfel de reducere a emisiilor să devină evidentă.
Și aceasta este, de fapt, lecția. Optimismul este justificat doar dacă îl folosim pentru a avansa mai departe, mai repede și mai profund. Cu alte cuvinte, trebuie să-l transformăm în determinare.
Este sănătos să ne sărbătorim victoriile. Și este bine să luăm o pauză de la titlurile sumbre și neîncetate despre criza în curs. Dar trebuie, de asemenea, să recunoaștem că avem o cantitate înfricoșătoare de muncă de făcut.
Deși, odată, Protocoalele de la Kyoto ar fi putut iniția un efort concertat și oarecum gestionabil pentru a ne transforma economiile, acest lux nu mai este la dispoziția noastră. Așa cum firma de consultanță în analiză de risc Verisk Maplecroft a avertizat recent investitorii și instituțiile, o „tranziție dezordonată” către un viitor cu emisii scăzute de carbon este acum aproape inevitabilă.
Deci da, optimismul pe care l-am simțit ca activist adolescent a fost posibil greșit plasat – sau cel puțin incomplet. Și totuși, aceeași scânteie este ceva la care refuz să renunț acum. În schimb, de această dată, sunt hotărât să o transform în combustibil (regenerabil) pentru o schimbare reală, susținută.
Asta înseamnă să sprijinim organizațiile care cer socoteală guvernelor noastre și celor puternici. Înseamnă să continuăm să pledăm pentru o acțiune climatică îndrăzneață și agresivă și pentru justiție de mediu. Și înseamnă să-mi găsesc locul într-o mișcare care este mai mare și mai complexă decât oricare dintre noi poate înțelege.
OK, să ne întoarcem la muncă.
