Am văzut-o din nou și din nou. Atunci când îndepărtezi o specie cheie dintr-un ecosistem, lucrurile se destramă. Speciile cheie joacă un rol critic în menținerea structurii unei comunități ecologice, iar îndepărtarea lor are consecințe. De multe ori, programele de sacrificare obligatorii impuse de guvern încearcă să abordeze ceea ce ar putea fi o problemă pentru unii (de exemplu, crescătorii de vite), doar pentru a descoperi că ecosistemul se degradează rapid atunci când elimini un jucător cheie. Gândiți-vă la lupii din Yellowstone sau la castorii din Vestul American.
Acum, o nouă lucrare științifică dezvăluie un alt exemplu de eradicare a unei specii cheie care a mers prost. Publicată în Journal of Animal Ecology, autorii sugerează că măsurile de eradicare pentru protejarea pășunilor din platoul Qinghai-Tibetan din China dăunează ecosistemului și ar trebui oprite.
Politica de eradicare a fost introdusă în anul 2000 și prevede sacrificarea a doi erbivori de munte, pika de platou și zokorul. Cele două specii cheie sunt ingineri ecologici datorită modificării și impactului lor asupra mediului.
Ce este o cascadă trofică?
Un concept înrudit cu speciile cheie, o cascadă trofică este un eveniment ecologic care implică modificări ale structurii unui ecosistem rezultate din schimbările produse la nivelul animalelor sau plantelor de la unul sau mai multe niveluri ale lanțului trofic.
Autorii spun că programul de exterminare nu s-a bazat pe studii care să fi luat în considerare efectele complete ale eradicării acestor mamifere săpătoare.
„Politica agenției guvernamentale de a desfășura campanii de sacrificare a animalelor la scară largă în fiecare an nu este o abordare bună”, spune profesorul Johannes Knops de la departamentul de Sănătate și Științe de Mediu al Universității Xi’an Jiaotong-Liverpool și autor corespondent al studiului.
Knops și primul autor al studiului, Dr. Wenjin Li de la Colegiul de Ecologie al Universității Lanzhou, propun înlocuirea politicii de eradicare cu o strategie de control bazată pe natură.
„Cercetarea noastră arată că utilizarea prădătorilor naturali și a altor factori ecologici pentru a regla populațiile de mamifere săpătoare poate fi o abordare mai durabilă și mai eficientă pentru gestionarea pășunilor.”
Implicații globale
Studiul notează că populațiile de mamifere săpătoare au fost „reduse drastic prin programe extinse de exterminare în pășunile din întreaga lume.”
În Statele Unite, vedem acest lucru la o altă specie cheie: populațiile noastre de câini de prerie. Așa cum explică Humane Society of the United States: „Modificările cauzate de om asupra pășunilor, provenind din agricultura, pășunatul animalelor, dezvoltarea energetică, dezvoltarea rezidențială și comercială, împușcarea câinilor de prerie, campaniile de otrăvire și ciuma (o boală introdusă) au determinat dispariția celor cinci specii de câini de prerie de pe o suprafață estimată la 87-99% din arealul lor istoric (anii 1800), în funcție de specie.
Cu toate acestea, mamiferele săpătoare fac o treabă uimitoare pentru ecosistemele pe care le locuiesc.
Printre alte servicii ecosistemice pe care le oferă, acestea cresc diversitatea plantelor, dispersia semințelor și disponibilitatea luminii, în timp ce vizuinile lor servesc drept habitat și refugiu care îmbunătățesc abundența păsărilor, amfibienilor, reptilelor, insectelor și păianjenilor. Și mult mai mult…
Așa cum notează autorii studiului, cercetarea lor are implicații importante pentru practicile de gestionare a pășunilor la nivel global.
Politica de eradicare a Chinei face parte dintr-o inițiativă națională numită proiectul „Revenirea Pășunilor la Terenuri de Pășunat”. Ideea din spatele acesteia este că rozătoarele cauzează daune pășunilor prin competiția pentru hrană cu animalele domestice, ceea ce, cred ei, provoacă eroziunea solului.
Cu toate acestea, noul studiu explică că nu este așa.
Knops spune: „Dacă ne uităm la pășuni, vom găsi numeroase specii de plante, și nu toate animalele mănâncă aceleași plante, așa că este crucial să luăm în considerare întregul lanț trofic în loc să ucidem toate mamiferele mici.”
Cercetătorii recomandă ca politica de eradicare să fie reanalizată și revocată, deoarece mamiferele mici săpătoare joacă roluri ecologice cruciale în gestionarea pășunilor.
Otrăvire și conflict
Autorii analizează, de asemenea, metoda de otrăvire utilizată pentru eradicarea animalelor și notează efectele adverse. (De parcă îndepărtarea speciilor cheie nu era suficient de gravă, ei inundă și pășunile cu otravă. Ce ar putea merge prost?)
Autorii discută consecințele neintenționate ale metodei de otrăvire, inclusiv dezvoltarea rezistenței la otrăvuri de către speciile țintă și potențialele daune aduse speciilor netintă.
Eradicarea acestor specii cheie poate, de asemenea, contribui la conflictul om-faună sălbatică prin reducerea populațiilor de prădători naturali.
Knops spune: „Este important să luăm în considerare efectele în lanț ale reducerii populației de mamifere mici săpătoare. Dacă există mai puține mamifere mici, există mai puțină hrană pentru prădătorii lor naturali, cum ar fi vulpile roșii, nevăstuicile de stepă, șorecarul comun, urșii bruni și nevăstuicile de munte.”
„Nu numai că aceste mamifere mai mari vor începe să caute surse alternative de hrană și să prade tot mai mult animalele domestice, cauzând mai mult conflict om-faună sălbatică”, adaugă Knops, „dar și populațiile lor vor scădea.”
„Politica de eradicare provoacă, prin urmare, efectul opus celui intenționat, deoarece atunci când numărul prădătorilor naturali ai pika și zokorului este redus, populațiile de mamifere săpătoare pot crește rapid. Acest lucru necesită apoi un control uman sporit, care este costisitor și are un impact negativ asupra speciilor netintă și asupra mediului.”
O abordare mai bună
Acestea fiind spuse, autorii susțin că, deși populațiile de mamifere săpătoare nu ar trebui eradicate complet, ele pot fi controlate printr-o strategie bazată pe natură care folosește prădători naturali și alți factori de mediu. O astfel de abordare funcționează în armonie cu mediul, nu împotriva lui.
Ei sugerează utilizarea spațiilor de cuibărit pentru răpitoare și reducerea supra-pășunatului animalelor domestice pe pășuni. „Acest lucru permite ierbii să crească și menține populația de mamifere mici la un nivel gestionabil, deoarece acestea preferă vegetația mai scurtă.”
„Prin menținerea unei densități stabile, scăzute, a mamiferelor săpătoare folosind prădători naturali și factori ecologici, putem promova practici de pășunat sustenabile, păstrând în același timp biodiversitatea și reducând conflictele om-faună sălbatică”, spune Knops.
