În Statele Unite, doar aproximativ 3% din bere este vândută în sticle returnabile. La nord de graniță, în Canada, până de curând, situația era foarte diferită. Când am scris prima dată despre acest subiect acum un deceniu, până la 88% din bere era vândută în sticle returnabile și reutilizabile.
Sticlele reutilizabile sunt mult mai bune pentru mediu: Studiile au arătat că utilizarea unei sticle reutilizabile consumă 93% mai puțină energie decât fabricarea unui recipient nou. Iar apa pentru spălare? Este nevoie între „47 și 82 la sută mai puțină apă decât cea necesară pentru a fabrica sticle noi de unică folosință pentru livrarea aceleiași cantități de băutură”.
Dar recent, am mers la fabrica de bere artizanală locală și nu am găsit nicio sticlă. Totul era vândut în doze și mi-au spus că nu mai îmbuteliază. Când mergi la magazinul Brewers Retail—acum rebranduit sub numele de „the Beer Store” (Magazinul de Bere), operat de consorțiul deținut de fabricile de bere care până de curând vindeau toată berea în Ontario—se pare că tot ce poți cumpăra este bere la doză, cu excepția câtorva mărci clasice mari.
Dau vina pe pandemie și susțin că oamenii nu mai returnează recipientele goale, dar bănuiesc că asta este doar o scuză convenabilă. Sticla pare să dispară din peisajul din Ontario.
Sticla reutilizabilă care dispare este o tragedie
Aceasta este, în multe privințe, o tragedie ecologică. Conform rapoartelor de administrare ale Brewers Retail, sticlele returnabile erau refolosite de 35 de ori și era de departe cel mai eficient sistem din punct de vedere energetic și al emisiilor de carbon. Am susținut mereu că era un model despre cum ar trebui să trăim cu fiecare produs; să punem garanții pe tot și să ne luăm laptele și sucurile așa cum o făceau bunicii noștri, în sticle returnabile.
Dar trăim într-o cultură a convenienței, iar sticlele de bere nu mai sunt la fel de convenabile cum erau înainte. Guvernul din Ontario a permis recent vânzarea de bere în magazinele alimentare, iar în curând va fi disponibilă în magazinele de cartier, care nu doresc să se ocupe de returnarea sticlelor. Piața imobiliară este nebună și multe magazine de bere sunt reamenajate în condominii, astfel încât există mai puține locuri unde să returnezi sticlele.
Din toate aceste motive, nu aș cumpăra niciodată doze și i-am rugat pe copiii mei să le evite din motive de sănătate; sunt la vârsta la care pot avea copii, iar dozele sunt căptușite cu un epoxid Bisphenol-A care este un perturbator endocrin.
Aș fi putut să turui despre cât de mică este amprenta de carbon a berii în sticle comparativ cu cea a berii în doze și primeam doar priviri goale în schimb, pentru că nimeni nu bea porcării mainstream din sticle când puteai obține berea artizanală cool în doze. Și zilele trecute, am cumpărat pentru prima dată șase doze de bere de la fabrica locală Lake of Bays Brewery.
Îl învinuiesc pe Bill Coors.
Istoria dozei de bere
Capul eponim al unei companii de bere aflată la sute de kilometri distanță într-o altă țară, într-un alt secol. În 1959, a lansat doza de bere din aluminiu din 2 piese care a schimbat lumea.
Bill Coors nu a inventat doza de bere—aceasta este de obicei creditată American Can Company. Au început să lucreze la doze de bere din oțel în 1909, dar s-au confruntat cu două probleme: tendința de a exploda (rezolvată printr-o modificare a oțelului și a lipiturii) și gustul berii, care reacționa cu oțelul, ducând la „turbiditate metalică” ce făcea berea decolorată și de nebăut. Problema turbidității și a gustului a fost rezolvată prin utilizarea de emailuri, ceruri și vinil sintetic (Vinylite). Niciunul dintre acestea nu și-a făcut treaba prea bine, iar căptușeala dozelor rămâne o problemă până în ziua de azi.
Nici nu prea exista o piață pentru ele. Berea era vândută în mare parte în taverne până când prohibiția a închis robinetele. Când prohibiția s-a încheiat în 1933, se putea cumpăra bere, dar majoritatea tavernelor dispăruseră, așa că fabricile de bere au trecut la sticle returnabile și reutilizabile, iar oamenii au început să bea acasă. American Can a abordat Gottfried Krueger Brewery din Richmond, Virginia, care a acceptat cu reticență să încerce dozele, oferindu-le spre vânzare în 1935.
Au avut evident succes: „Comparativ cu sticla, dozele erau ușoare, ieftine și ușor de stivuit și transportat. Spre deosebire de sticle, nu trebuia să plătești o garanție și apoi să returnezi dozele pentru a primi banii înapoi.” În schimb, puteau fi pur și simplu aruncate. Era convenabil, dar încă avea gust de metal. Și erau scumpe comparativ cu sticlele returnabile, care dominau piața pentru consumul la domiciliu.
Berea la sticlă funcționa pentru că sticlele nu trebuiau să călătorească foarte departe; sunt grele, iar drumul dus-întors de la fabrică la magazinul de bere putea deveni costisitor dacă distanța era mare. Trebuiau să existe multe fabrici de bere pentru a deservi piața butoaielor și sticlelor; în Ontario, Canada, unde locuiesc, compania de bere O’keefe avea cinci fabrici în Ottawa, Windsor și Toronto. Chiar și mărcile naționale erau, în esență, locale. Autostrăzile erau înguste și lente, iar camioanele și remorcile frigorifice erau răcite cu gheață grea sau cu gheață carbonică scumpă (dioxid de carbon înghețat).
Toate acestea s-au schimbat după Al Doilea Război Mondial, odată cu construirea Sistemului Național de Autostrăzi Interstatale și de Apărare Dwight D. Eisenhower și cu perfecționarea camionului și remorcii frigorifice (reefers) inventate în 1935 de Frederick McKinley Jones. Compania sa a înflorit pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Jones a fost recunoscut ca fiind primul afro-american care a primit Medalia Națională de Tehnologie.
Nu doar doza în sine a schimbat Coors și lumea berii pentru totdeauna, ci confluența autostrăzilor și a camioanelor frigorifice. Când citești istoria oficială a Coors, descriu cum Bill Coors avea „o pasiune pentru mediu” și a dezvoltat doza pentru a rezolva această problemă.
Dar Bill Coors avea o altă problemă: berea sa era nepasteurizată, iar din cauza cusăturilor de pe dozele de oțel, nu le putea steriliza suficient pentru a-și menține berea proaspătă. De asemenea, trebuia păstrată la rece.
Prin urmare, putea furniza bere doar în 11 state. O rudă, Darren Coors, scrie că Bill Coors și-a dat seama că „economiile de cost asociate cu dozele i-au permis să concureze pe piețe mai îndepărtate de Golden, Colorado, cum ar fi Chicago, așa că știa că este un recipient destul de valoros pentru viitorul afacerii familiei sale.”
Coors a investit milioane în rafinarea dozei din aluminiu din două piese și a lansat-o pe piață în 1959, transportând-o pe piață în remorci frigorifice pe minunatele autostrăzi construite de guvernul SUA. Autostrada și camionul frigorific au schimbat economia afacerii cu berea, iar în curând Coors a devenit disponibil pe toată coasta.
Bill Coors nu a brevetat doza, ci a oferit-o gratuit altor fabrici de bere, astfel încât economiile de scară să reducă costul de fabricare și expediere a dozelor. Economiile de scară au funcționat și în fabricile de bere, iar Coors putea aproviziona întreaga țară din Golden, Colorado.
Pe parcursul următoarelor decenii, toate acele fabrici locale de bere au dispărut. Fabricile noastre O’Keefe au devenit parte din Carling-O’Keefe, care a fost absorbită de Molson, care s-a contopit pentru a forma Molson Coors, cel mai mare producător de bere din America de Nord. Doza de aluminiu de unică folosință, transportul ieftin bazat pe combustibili fosili și autostrăzile de beton au schimbat lumea berii pentru totdeauna.
Din păcate, povestea, și acest capitol, nu se termină aici; devine doar mai rău.
Reciclarea aluminiului nu este eficientă
De la Bill Coors în 1959 până astăzi, toată lumea vorbește despre cât de reciclabile sunt dozele de aluminiu și cât de eficient energetic este procesul. Și, după standardul oricărui alt produs, rata de reciclare a dozelor de aluminiu este ridicată. Dar, totuși, doar 50% din doze sunt recuperate, iar deoarece lumea consumă mai mult aluminiu decât este reciclat, doar 73% din aluminiul dintr-o doză obișnuită este conținut reciclat. Rata de reciclare scade, de asemenea, în fiecare an, pe măsură ce orașele renunță la programele de reciclare deoarece pierd atât de mulți bani; aluminiul este cam singurul lucru valoros din coșul de reciclare.
Între timp, constructorii de avioane, Tesla și MacBook doresc aluminiu virgin care să îndeplinească exact specificațiile lor. Laminatoarele de aluminiu obțin mai mulți bani pentru aluminiul virgin decât pentru cel reciclat, așa că dozele se adună, iar producătorii de doze de bere nu pot obține suficientă foaie de aluminiu. În schimb, o importă, o mare parte din Arabia Saudită, unde nu este produs cu energie hidroelectrică. Directorul de achiziții de ambalaje pentru Molson-Coors a declarat pentru Wall Street Journal: „Am prefera să cumpărăm foaie de doză internă, dar în prezent nu există suficientă pentru a aproviziona piața internă”.
În SUA, oamenii beau din ambalaje de unică folosință de ani de zile, dar la nord de graniță, puțini o făceau până la izbucnirea pandemiei. Acum, recipientele reutilizabile sunt greu de găsit și este îndoielnic că se vor mai întoarce vreodată, deoarece magazinele de bere sunt transformate în situri de condominii și oligopoliile magazinelor alimentare preiau piața.
Și la fiecare pas, plătim un preț în carbon înglobat: în mineritul și procesarea aluminiului virgin; în transportul pe distanțe mai mari; și în colectarea, dezinfectarea, topirea, laminarea și extrudarea noilor doze și apoi căptușirea lor cu epoxidici făcuți din bisphenol-A perturbator endocrin. Toate în numele convenienței, concentrării corporative și profitului.
Și după ce am scris toate acestea, am nevoie de o bere.
