Când vă gândiți la „câine sălbatic”, s-ar putea să vă imaginați dingo-ii din Australia sau câinii sălbatici pictați din Africa. Dar s-ar putea să fie o surpriză să aflați că America de Nord are propriul său câine sălbatic. Cu siguranță a fost o surpriză pentru Dr. I. Lehr Brisbin Jr., un ecologist de la Universitatea din Georgia, care în anii 1970 a descoperit câinele secretos, de culoare crem-cafenie, trăind în cele mai izolate zone din sud-estul Statelor Unite.
În loc să-i considere pur și simplu câini vagabonzi, Brisbin i-a văzut așa cum sunt: o rasă indigenă de câini care a evoluat departe de oameni – nu sălbăticiți, ci cu adevărat sălbatici. Nu a fost primul care i-a observat, dar descoperirea sa a dus la o denumire oficială a rasei.
Câini paria
Câinii paria sunt rase străvechi, cu influență minimă sau deloc din partea oamenilor în evoluția lor. La un moment dat, după evoluția lor în câini domestici, s-au separat din nou de oameni și și-au făcut propria selecție naturală de-a lungul timpului. Caracteristicile lor sunt modelate pe baza a ceea ce este necesar pentru supraviețuire, mai degrabă decât pe baza a ceea ce oamenii își doresc și selectează. Câinele Carolina se încadrează în această categorie de câine paria, alături de câinele sălbatic cântător din Noua Guinee, dingo-ul australian și câinele paria indian, printre alții.
Câinele Carolina tinde să aibă urechi înalte, cu aspect alert, o constituție atletică subțire și agilă, un nas mediu spre lung și un cap ușor lărgit. Sunt câini de haită cu un instinct de pradă dezvoltat, dar non-agresivi. „De asemenea, le lipsesc majoritatea problemelor genetice de sănătate pe care le întâlnesc multe rase specializate.”
Deși este încă neconfirmat, teoria este că câinii Carolina sunt înrudiți cu câinii primitivi care au migrat în America de Nord alături de oameni cu mii de ani în urmă. Brisbin notează că aspectul câinelui Carolina este aproape identic cu cel al chindo-kae, o rasă nativă pe Insula Chindo, Coreea, care a fost ferită de hibridizarea cu câini mai moderni. Acest lucru susține în continuare ipoteza lui Brisbin că, dacă câinii primitivi de pe fiecare parte a podului terestru Bering arată la fel, atunci poate că au sosit împreună cu oamenii și că dingo-ul american ar putea fi un descendent apropiat.
Cu toate acestea, după ce au ajuns aici, la un moment dat, o mână de câini și-au urmat propriul drum. Nu au rămas la marginea așezărilor umane ca și câinii sălbăticiți. Au lăsat oamenii în urmă complet. Procedând astfel, animalul odinioară domestic a evoluat de-a lungul secolelor fără influența oamenilor și astfel și-a dezvoltat propriile caracteristici auto-selectate și obiceiuri instinctive.
Caracteristici
În cazul câinilor Carolina, aceste caracteristici includ blănuri de culoare crem-cafenie, cafenie-gălbuie sau roșcată (uneori, dar mai puțin frecvent, negre sau pestrițe), similar cu cea a dingo-ilor australieni. Au o abilitate excepțională de a prinde rozătoare mici pentru hrană printr-o metodă de săritură similară cu cea a vulpilor sau a coioților, precum și capacitatea de a vâna în haită.
Femelele au cicluri de estru în succesiune rapidă, care pot deveni, de asemenea, sezoniere. Se pot reproduce de până la trei ori pe an, ceea ce Brisbin descrie ca fiind „uimitor”. Câinii domestici nu fac asta. El teoretizează că „ar putea fi o adaptare la nivel de populație, asigurându-se că următoarea generație se naște înainte ca cea veche să fie afectată de boli precum filarioza cardiacă”.
De asemenea, masculii tind să rămână cu femelele după nașterea puilor, lucru pe care masculii domestici nu îl fac. Femelele au, de asemenea, obiceiul de a săpa gropi mici cu botul în pământ, dar numai în anumite zone și doar toamna – un comportament evoluat care încă îl nedumerește pe Brisbin.
Confirmarea ADN
Pe lângă aspectul și comportamentul similar cu cel al câinilor sălbatici, ADN-ul confirmă că dingo-ii americani nu sunt doar câini sălbăticiți de mult timp, ci ceva mult mai străvechi.
National Geographic relatează: „În domeniul științei de laborator, studiile ADN foarte preliminare asupra câinilor Carolina au oferit rezultate atrăgătoare. „Este intrigant”, a spus Brisbin, „i-am luat din pădure pe baza aspectului lor, iar dacă ar fi fost doar câini, modelele lor ADN ar trebui să fie bine distribuite în întregul arbore genealogic canin. Dar nu sunt. Sunt toți la baza arborelui, unde ați găsi câini foarte primitivi.”
Orice studii sunt necesare pentru a desluși misterele acestui câine sălbatic unic, cu obiceiurile și aspectul său neobișnuit, trebuie să aibă loc rapid, deoarece timpul se scurge pentru existența sa în mlaștinile și pădurile izolate din Sud-Est. Populația de dingo american liber a scăzut semnificativ și continuă să scadă odată cu invadarea teritoriilor lor odinioară izolate de către oameni, câini domestici și coioți.
Dar asta nu înseamnă că dispar complet. Câinele Carolina este acum recunoscut ca o rasă pură de către United Kennel Club, ceea ce ar putea ajuta la protejarea sa împotriva pierderii unicității genetice. Pot fi animale de companie de calitate în gospodării cu experiență și există mai multe organizații dedicate creșterii și salvării câinilor Carolina pentru a le menține linia.
Dar selecția umană îi readuce, de asemenea, în domeniul câinelui domestic. Așa cum notează Brisbin, „Chiar și atunci când se bazează pe fondatori documentați capturați în sălbăticie, o astfel de gestionare continuă în condiții de reproducere în captivitate nu se poate aștepta să mențină acele trăsături care diferențiază aceste animale de toți ceilalți câini domestici.”
Deși linia lor genetică poate fi păstrată, spațiul pentru sălbăticia care a făcut din dingo-ul american ceea ce este se diminuează rapid.
