Laboratorul Național Lawrence Livermore (LLNL) a realizat ceea ce este numit sfântul graal al cercetării fuziunii: a obținut igniția prin fuziune. Cu alte cuvinte, a reușit să obțină mai multă energie decât a introdus… într-un fel. Nu este multă, dar este totuși o realizare majoră.
Într-o conferință de presă, Secretarul Energiei al SUA, Jennifer Granholm, a declarat: „Aceasta este una dintre cele mai impresionante realizări ale secolului XXI.” Apoi a comparat-o cu Frații Wright la Kitty Hawk și a remarcat: „Dar nu suntem încă pregătiți pentru un zbor transatlantic.”
Potrivit LLNL, a obținut ceea ce numește un „breakeven energetic științific”, ceea ce înseamnă că a produs mai multă energie din fuziune decât energia laser folosită pentru a o declanșa. Cercetătorii încearcă să facă acest lucru încă din anii 1950.
Două abordări majore au fost folosite în cercetarea fuziunii. Cea mai populară este tokamak-ul, sau confinare magnetică, unde câmpuri magnetice puternice mențin plasma fierbinte sub formă de gogoașă, continuu, la presiune joasă. Niciuna nu a atins breakeven-ul.
Cealaltă abordare, teoretizată la scurt timp după inventarea laserelor în anii 1960, a fost de a trage cu lasere mari asupra unei ținte pentru perioade scurte de timp la presiune înaltă. Potrivit LLNL, „Această idee revoluționară a devenit fuziunea cu confinare inerțială, dând startul a peste 60 de ani de cercetare și dezvoltare în domeniile laserelor, opticii, diagnosticării, fabricării țintelor, modelării și simulării computerizate și designului experimental.”
În experimentul actual, cercetătorii au folosit Facilitatea Națională de Ignitie (NIF), care a fost dezvoltată pentru cercetarea bombei. Ceea ce sună ca programele „Atomi pentru Pace” din anii 1950, au îndreptat 192 de lasere ultra-violete de mare putere către o peletă de deuteriu și tritiu – izotopi de hidrogen – de aproximativ mărimea unei gume de creion – comprimând-o și creând o plasmă de înaltă temperatură și presiune care a implodat și a declanșat reacția de fuziune.
Explozia a durat 100 de trilionimi de secundă și a încălzit ținta la peste 3 milioane de grade Celsius. Potrivit LLNL: „Experimentul LLNL a depășit pragul fuziunii, furnizând 2,05 megajouli (MJ) de energie țintei, rezultând o producție de energie de fuziune de 3,15 MJ, demonstrând pentru prima dată o bază științifică fundamentală pentru energia de fuziune inerțială (IFE).”
Aceasta este o diferență de 1,1 megajouli (0,3 kilowați-oră), aproximativ cât este nevoie pentru a fierbe un ibric de apă. Este, de asemenea, „breakeven energetic științific”, unde măsoară producția de energie a laserelor, dar nu și energia de intrare necesară pentru a porni laserele, care este considerabil mai mare. Acesta este „breakeven-ul energetic ingineresc”, care trebuie atins pentru ca fuziunea să devină practică. De asemenea, trebuie să descopere cum să facă acest lucru de 10 ori pe secundă.
Granholm nu este singura care consideră acest moment echivalent cu cel al Fraților Wright sau al lui Zephram Cochrane – inventatorul propulsiei warp în „Star Trek”. Arthur Turrell, un fizician specializat în plasmă care a scris despre eforturile de a obține fuziunea, a declarat pentru Financial Times că „dacă acest lucru este confirmat, suntem martorii unui moment istoric.”
Steve McKinley de la Toronto Star se aruncă înainte și îl numește:
McKinley probabil se grăbește puțin aici. Michael Bluck de la Centrul pentru Inginerie Nucleară din cadrul Imperial College London a fost de acord că aceasta este o mare realizare, dar a declarat pentru The Guardian că producția experimentului a constat în „neutroni de mare viteză, raze X, raze gamma, încălzire radiantă – nimic din toate acestea nu ne este de folos în sine. Trebuie să le convertim în ceva care poate face muncă utilă.” El a concluzionat: „Au rezolvat într-un fel problemele fizice, iar acum se concentrează direct pe problemele de inginerie.”
Pentru a folosi din nou analogia Fraților Wright, a durat 16 ani de la Kitty Hawk până la primul zbor transatlantic și apoi încă 18 ani înainte de primul zbor de pasageri peste Atlantic. Granholm spune: „Aceasta este o istorie care schimbă jocul, îmbunătățește lumea, salvează vieți, care se desfășoară în timp real.” Dar este nevoie de timp pentru a comercializa noile tehnologii. Suntem departe de Mr. Fusion din „Înapoi în Viitor”.
Mulți scriu că acest lucru ar putea rezolva schimbările climatice, dar fuziunea comercială este încă la zeci de ani distanță, iar emisiile noastre de carbon se întâmplă acum. Unii, precum Bill Gates, nu cred că acest lucru contează. În cartea sa „Cum să Evităm un Dezastru Climatic”, el a scris că ar trebui să uităm de țintele pentru 2030 și să gândim la scară mare și să planificăm pentru „schimbările tehnologice majore care ar asigura succesul pe termen lung.” Tot felul de tehnofili vor indica fuziunea și vor spune că nu mai trebuie să ne facem griji; tehnologia ne va salva. Înainte de sfârșitul săptămânii, cineva va spune că fuziunea poate fi folosită pentru a produce hidrogen.
După cum notează cercetătorul în transporturi Giulio Mattioli, descoperirea este deja folosită ca o scuză pentru a se opune politicilor și tehnologiilor cu emisii reduse de carbon. Vom vedea mult mai mult din asta; am văzut-o înainte, când mașinile autonome au fost folosite ca o scuză pentru a distruge transportul public, și hyperloop-urile au fost inventate pentru a distruge căile ferate de mare viteză. Acest lucru s-ar putea transforma cu ușurință în ceea ce criticul Evgeny Morozov a numit „soluționism tehnologic”.
Până când vom avea efectiv Mr. Fusion, trebuie să continuăm să milităm pentru eficiența energetică, reducerea cererii și mai multe surse regenerabile. Îmi amintesc de celebrul citat al arhitectului William McDonough din 2006:
