Unele lucruri n-au fost niciodată destinate coșului albastru.
Am un copil foarte entuziasmat de reciclare. Când face curățenie, tot ce nu este deșeu organic merge în coșul albastru. Protestează vehement când mă vede punând anumite tipuri de ambalaje la gunoi și mă acuză că nu-mi pasă de mediu atunci când scot obiectele greșit puse de el.
Acest lucru a dus la conversații despre ce este reciclabil și ce nu, și despre cât de defectuos este sistemul cu care lucrăm. De asemenea, m-a făcut să mă gândesc la „reciclarea dorită” sau „wishcycling”, așa cum este adesea numită. Aceasta este dorința de a crede că anumite obiecte sunt reciclabile, chiar și atunci când nu sunt. Wishcycling este o problemă serioasă, una pe care Mother Jones a descris-o ca fiind „alimentând colapsul global al reciclării” într-un articol recent, și este ceva ce trebuie cu toții să abordăm.
Ironia este că, pentru a recicla mai mult, trebuie să reciclăm mai puțin – adică, trebuie să încetăm să blocăm fluxul de reciclare cu obiecte ne-reciclabile, indiferent cât de bine ne simțim trimițându-le într-un loc „bun”. Instalațiile de recuperare a materialelor (MRF) au o sarcină destul de dificilă în colectarea, sortarea, balotarea și vânzarea bunurilor reciclate pe o piață șovăielnică și nu au nevoie de durerea de cap suplimentară de a se ocupa de deșeuri neutilizabile. Dintr-un articol pe care l-am scris vara trecută despre Problema Californiei cu wishcycling:
