De ce nu putem înceta să ne gândim la propulsia warp

Am putea într-o bună zi să punem în funcțiune un motor warp — și să mergem cu îndrăzneală acolo unde nimeni nu a mai fost?

Ideea de a naviga universul cu viteza warp ne-a stârnit imaginația colectivă încă de când căpitanul James Tiberius Kirk i-a ordonat pentru prima dată inginerului său șef să pornească acele motoare interstelare în „Star Trek” original.

A făcut ca săritul de la o planetă la alta să fie o briză. Gata cu îmbătrânirea pe drumul spre Romulus. Puteai lua micul dejun pe Talos IV și totuși să ajungi la sesiunea ta de yoga de după-amiază pe Vulcan.

Așadar, putem avea un motor warp, vă rugăm?

Înapoi în 2015, NASA a spus-o franc: „Majoritatea cunoștințelor științifice concluzionează că este imposibil, mai ales luând în considerare Teoria Relativității a lui Einstein.

„Există multe teorii ‘absurde’ care au devenit realitate de-a lungul anilor de cercetare științifică. Dar pentru viitorul apropiat, motorul warp rămâne un vis.”

Dar lucrurile au un mod ciudat de a reveni pentru a arăta modul de gândire al creatorului Gene Roddenberry. Și astăzi, motorul warp este reexaminat ca o tehnologie potențial viabilă.

Dar înainte de a merge cu îndrăzneală acolo, ar trebui să înțelegem pe scurt modelul Roddenberry. Potrivit HowStuffWorks, motorul warp al navei Enterprise se bazează pe cristale de dilitiu, o substanță la fel de vitală pentru călătoriile spațiale pe cât de fictivă este. Dilitiul cumva ține sub control un proces volatil în interiorul unui motor warp — anihilarea materie-antimaterie.

Este ca și cum ai prinde haosul însuși de coadă. Și nu-l poți ține foarte mult. De aici și cuvintele nemuritoare ale inginerului șef Montgomery „Scotty” Scott: „Dacă menținem viteza asta, vom exploda oricând acum.”

Procesul rezultă într-un „câmp warp” — practic o teacă protectoare în jurul navei spațiale care o menține în siguranță în timp ce timpul și spațiul se îndoaie în jurul ei.

Știm că ai întrebări, Einstein. Dar fiind vorba de science-fiction din anii 1960, să permitem suspendarea neîncrederii. Întreaga idee este de a depăși viteza luminii prin plierea spațiului pentru a-ți aduce destinația la tine.

Desigur, oamenii de știință nu sunt obișnuiți să suspende neîncrederea. Așa că, pentru o lungă perioadă de timp, conceptul de propulsie warp a fost respins sumar. Dar nu de către toți.

Folia lui Alcubierre

În 1994, fizicianul mexican Miguel Alcubierre a sugerat că am putea exploata o dinamică similară materie-antimaterie pentru a construi un motor warp real. Motorul său warp era în esență o navă spațială în formă de minge de fotbal american, înconjurată de un inel. Inelul ar fi făcut din ceva-ceva — încă nu știm exact ce — și ar face ca spațiul și timpul să se estompeze în jurul navei.

Rezultatul? După cum detaliază videoclipul de mai jos, propriul nostru câmp warp, unde spațiul este înghesuit strâns în fața navei și extins în spatele ei.

Știm că antimateria are un potențial uimitor pentru crearea energiei propulsive. Dar faptul că este mai greu de găsit decât dilitiul a fost doar una dintre puținele lacune din modelul warp Alcubierre.

Și, desigur, NASA a spus din nou „niciodată mai mult”.

Intră Joseph Agnew

Așadar, ideea unui motor warp a stagnat. Până când un student inginer pe nume Joseph Agnew de la Universitatea din Alabama a urcat pe podium la Forumul de Propulsie și Energie al Institutului American de Aeronautică și Astronautică de anul acesta.

După cum raportează Science Alert, Agnew a făcut unele ajustări conceptului Alcubierre, prezentând modelul său revizuit la forum săptămâna trecută — și, posibil, reanimând un vechi vis pe parcurs.

„Din experiența mea, menționarea motorului warp tinde să provoace hohote de râs în conversație, deoarece este atât de teoretic și direct din science-fiction”, explică el pentru Universe Today. „De fapt, adesea este întâmpinat cu remarci disprețuitoare și folosit ca un exemplu de ceva total ciudat, ceea ce este de înțeles.”

Dar studiul său, publicat în Aerospace Research Central, sugerează că un motor mai rapid decât lumina (FTL) este posibil și ar respecta în continuare importanta teorie a relativității a lui Einstein. Asta pentru că nava spațială nu s-ar mișca prin spațiu și timp, ci mai degrabă l-ar manipula din interiorul bulei protectoare cunoscută sub numele de câmp warp. Tot ce se află în interiorul acelui câmp, inclusiv echipajul său, ar rămâne neschimbat. Spațiul din jurul lor s-ar schimba.

Nu ar fi prima dată când tehnologii din universul „Star Trek” și-au găsit drumul în realitatea noastră. Totul, de la dispozitive de camuflaj la traducătoare universale și lumi virtuale — odată elemente de bază ale science-fiction-ului — și-au făcut apariția în lumea reală. Chiar și un nou sistem de propulsie teoretic cunoscut sub numele de EmDrive dă senzații foarte puternice de „Star Trek”.

Ca o odă la influența serialului asupra explorării spațiale, NASA a numit chiar mai multe planete după locații din serial.

Și vă amintiți computerul original de pe puntea navei USS Enterprise? Cu toate butoanele sale gigantice luminoase, era remarcabil de receptiv la comenzile vocale.

„Computer, cât de departe este regiunea Omicron Delta?”

„Procesare… procesare…”

Sună asta ca cineva pe care îl cunoașteți astăzi? Într-adevăr, Asistentul Google este, în multe privințe, o versiune rafinată a computerului din „Star Trek”. Este chiar mai rapidă în reacție decât computerul vechii nave — nu mai există „procesare… procesare”. Iar vocea ei este mult mai puțin înspăimântătoare — deși Google ar putea compensa asta în alte moduri potențial amenințătoare.

Deci are sens să încercăm măcar să testăm motorul warp — chiar dacă este încă mai mult fantezie decât realitate, imaginația are un mod amuzant de a ține ușa deschisă pentru ca știința să poată intra în cele din urmă.

Și dacă asta înseamnă o vacanță binemeritată pe renumita planetă de vacanță a serialului, Risa, ei bine, teleportează-ne, Scotty.