Liliecii sunt vecini buni, în mare parte datorită apetitului lor uriaș pentru insectele care ne deranjează. Fermierii americani de porumb salvează aproximativ 1 miliard USD în fiecare an, de exemplu, grație controlului gratuit și netoxic al dăunătorilor oferit de liliecii care mănâncă molii porumbului.
Și pe lângă beneficiile lor agricole, liliecii sunt iubiți în special pentru că vânează unele dintre cele mai disprețuite și periculoase insecte de pe planetă: țânțarii. Acest serviciu este un motiv major pentru care mulți oameni montează căsuțe pentru lilieci în curțile lor, mai ales pe fondul amenințării tot mai mari a bolilor transmise de țânțari, precum malaria, febra dengue, chikungunya, virusul West Nile și Zika.
Cu toate acestea, deși este un lucru știut că mulți lilieci se ospătează cu țânțari, știința din spatele acestei cunoașteri este surprinzător de neclară. Un studiu frecvent citat sugerează că un singur liliac poate mânca 10 țânțari pe minut, de exemplu, dar acele experimente au fost efectuate în incinte, deci nu reprezintă condiții naturale. În sălbăticie, un mic liliac brun (ilustrat mai sus) poate mânca, conform relatărilor, sute de muște de mărimea țânțarilor pe noapte, dar câte dintre aceste muște se dovedesc a fi țânțari reali?
Pentru a afla, o echipă de cercetători a făcut munca murdară pentru noi toți ceilalți. Au vizitat colonii de lilieci sălbatici, au colectat excremente de lilieci — cunoscute și sub denumirea de guano — și au căutat semne de ADN de țânțari. Studiul lor, publicat în Journal of Mammalogy, a inclus 12 locuri de odihnă pentru lilieci bruni mici (Myotis lucifugus) și 10 pentru lilieci bruni mari (Eptesicus fuscus), situate în păduri și terenuri agricole din Wisconsin. Deoarece ambele specii ocupă suprafețe mari din America de Nord, descoperirile sunt probabil relevante cu mult dincolo de zona de studiu.
După ce au adunat suficient guano, cercetătorii și-au analizat probele folosind o metodă moleculară recent îmbunătățită pentru detectarea ADN-ului de artropode. Au găsit ADN de țânțari la 100% dintre siturile de odihnă ale liliecilor bruni mici și în 72% dintre probele individuale din acele situri. Pentru liliecii bruni mari, ADN-ul de țânțari a apărut la 60% dintre situri și într-o treime din totalul probelor.
ADN-ul a dezvăluit și ce tipuri de țânțari mănâncă liliecii. Liliecii bruni mici, de exemplu, au vânat nouă specii de țânțari cunoscute pentru că găzduiesc virusul West Nile, o boală transmisă de insecte care poate amenința atât oamenii, cât și păsările.
Va fi nevoie de mai multe cercetări pentru a clarifica modul în care acest lucru afectează oamenii, subliniază autorii studiului, dar aceste descoperiri sugerează că ar fi înțelept să continuăm investigațiile. „Rezultatele noastre arată că liliecii mănâncă mai multe tipuri de țânțari și fac acest lucru mai frecvent decât au arătat studiile anterioare”, spune autorul principal Amy Wray, doctorandă în ecologia pădurilor și faunei sălbatice la Universitatea din Wisconsin-Madison, într-o declarație. „Deși acest studiu nu ne spune dacă liliecii suprimă efectiv populațiile de țânțari, creează un argument solid pentru reevaluarea potențialului lor în controlul țânțarilor prin cercetări suplimentare.”
Liliecii bruni mici sunt vânători de țânțari deosebit de prolifici, posibil datorită corpului lor mai mic și mai agil. Liliecii bruni mari nu sunt mai prejos, dar ar putea prefera o pradă mai cărnoasă, mai ușor de prins și care oferă mai multe calorii pentru a alimenta corpul lor mai mare.
„Țânțarii constituie doar o parte dintr-o dietă mai largă care include multe alte componente”, spune Wray. „În studiile viitoare, sperăm să explorăm interacțiunile alimentare dintre lilieci și țânțari, în special pentru diferite specii de lilieci din diferite regiuni.”
Acest tip de cercetare devine tot mai urgent, argumentează Wray și colegii săi, pe fondul creșterii amenințărilor existențiale precum sindromul nasului alb. „Populațiile de lilieci continuă să scadă la nivel global din cauza pierderii habitatului, a turbinelor eoliene și, în America de Nord, a sindromului nasului alb”, spune coautorul Zach Peery, profesor de ecologia pădurilor și faunei sălbatice la UW-Madison. „Așa că este esențial ca rolul lor potențial de agenți de control al țânțarilor, și implicit importanța lor ca țintă pentru conservare, să fie reexaminat temeinic.”
