„Cuvintele pierdute” readuc natura în vocabularul copiilor

Când am scos un exemplar din „Cuvintele pierdute”, fiul meu de șapte ani a privit uimit. Cartea este uriașă, aproape la fel de înaltă ca trunchiul său, iar când am deschis-o, s-a întins peste ambele noastre poale. A citit cu voce tare pagina de titlu interioară – „Cuvintele pierdute: O carte de vrăji” – și apoi s-a uitat la mine neîncrezător. „E o carte de vrăji? Ca o carte de vrăji magice?”

Într-adevăr, exact asta și-au propus creatorii săi, Robert Macfarlane și Jackie Morris, când au făcut această carte neobișnuită și, da, fermecătoare în 2018. Ei răspundeau unei decizii a Dicționarului Junior Oxford de a elimina aproximativ 40 de cuvinte comune legate de natură din ediția sa din 2007. Aceste „cuvinte pierdute” includeau ghindă, viperă, clopoțel (floare), păpădie, ferigă, stârc, pescăruș albastru (pasăre), triton, vidră și salcie. Au fost înlocuite cu cuvinte precum atașament, blog, bandă largă, marcator (bullet point), copiere-lipire și mesagerie vocală. Nu putem decât să ne imaginăm cât de lungă ar fi acea listă acum.

Macfarlane și Morris au văzut acest lucru ca pe o pierdere tragică pentru copii, o dovadă a unei deconectări tot mai mari de o lume naturală care a susținut și hrănit oamenii de mult timp, și o deplasare semnificativă către lumea interioară (a spațiilor închise). Copiii au o dorință instinctivă de a numi și a cunoaște animalele. Problema este că atenția lor s-a mutat către creaturi „sintetice” sau cele inventate care apar în desene animate și videoclipuri online.

Macfarlane a scris pentru The Guardian despre un studiu din 2009 al Universității Cambridge care a constatat că copiii erau mai buni la identificarea personajelor Pokémon decât la speciile comune de plante și animale sălbatice britanice. Aveau o precizie de aproximativ 80% pentru Pokémon, dar mai puțin de 50% pentru speciile din viața reală. Lucrarea a concluzionat că copiii au o capacitate enormă de a învăța despre creaturi, atât naturale, cât și create de om, dar în prezent sunt „mai inspirați de subiecte sintetice” decât de „creaturi vii”. Acest lucru contribuie la un sentiment de izolare de natură și, sperăm, la o urgență din partea adulților de a repara acest lucru.

Lucrarea a concluzionat că trebuie „să restabilim legăturile copiilor cu natura dacă vrem să câștigăm inimile și mințile generației viitoare”, căci „iubim ceea ce cunoaștem… Ce înseamnă extincția condorului pentru un copil care nu a văzut niciodată o pitulice?”

„Cuvintele pierdute” își propune să facă acest lucru cu o notă minunată și magică. Cartea prezintă 20 de cuvinte, fiecare cu câte trei planșe dedicate. Mai întâi vine o căutare de cuvinte, unde un copil poate decoda literele și numele speciei, pictat cu auriu, dintr-o împrăștiere de litere ale alfabetului. Apoi urmează un poem acrostih bazat pe fiecare cuvânt, însoțit de o pictură pe pagină întreagă care seamănă cu o icoană religioasă făcută cu multă foiță de aur. Acestea sunt numite „vrăji” mai degrabă decât poezii, deoarece sunt „concepute pentru a fi rostite (sau cântate!) cu voce tare pentru a readuce aceste cuvinte și creaturi în inimile noastre”. În cele din urmă, există o ilustrație acuarelă pe o pagină dublă a plantei sau animalului în habitatul său nativ, adesea cu alte specii ascunse pe margini.

Eu și fiul meu am citit cartea în două ședințe, redescoperind 10 cuvinte pe seară. Pe măsură ce citeam cu voce tare, ceilalți copii ai mei au venit în sufragerie și s-au așezat pe canapea, curioși de ceea ce auzeau, atrași de asonanță și aliterație. S-au lăsat rapid prinși în vânătoarea de cuvinte, întrecându-se să descifreze fiecare nume, și apoi s-au liniștit la sunetul vrăjii. Unele dintre cuvinte le cunoșteau, altele nu.

Așa cum a explicat Macfarlane, „Peste 50% dintre specii sunt în declin. Și numele, nume bune, bine folosite, ne pot ajuta să vedem și ne pot ajuta să ne pese. Ne este greu să iubim ceea ce nu putem numi. Și ceea ce nu iubim nu vom salva.”

Cartea a fost publicată în 2017 și îmi pare rău că mi-a luat atâția ani să o descopăr. Dar mesajul său rămâne relevant, iar prezentarea sa este la fel de fermecătoare ca întotdeauna. Dacă există copii mici în viața dumneavoastră, atunci aceasta este o carte care merită cu siguranță împrumutată de la bibliotecă sau adăugată la colecția dumneavoastră.