Pământul este un loc mare, dar mărimea nu este totul. Cele mai bogate ecosisteme ale planetei sunt în declin rapid, forțându-ne să recunoaștem problema evidentă: Elefanților, alături de nenumărate alte creaturi din întreaga lume, li se termină spațiul.
Pericolele pierderii habitatului
Pierderea habitatului este acum amenințarea numărul 1 cu care se confruntă fauna sălbatică de pe Pământ și principalul motiv pentru care 85% din toate speciile de pe Lista Roșie IUCN sunt pe cale de dispariție. Ea ia multe forme, de la defrișări și fragmentări directe la efecte mai puțin evidente ale poluării și schimbărilor climatice. Fiecare specie are nevoie de o anumită cantitate (și tip) de habitat pentru a găsi hrană, adăpost și parteneri, dar pentru un număr tot mai mare de animale, spațiul în care strămoșii lor găseau aceste lucruri este acum invadat de oameni.
Pe măsură ce habitatele se micșorează și se fragmentează, animalele devin, de asemenea, mai vulnerabile la pericole secundare, cum ar fi împerecherea între rude, bolile sau conflictele cu oamenii. Și astfel, în ciuda spațiului fizic abundent de pe Pământ, fauna sălbatică din întreaga lume se trezește încolțită. Oamenii de știință sunt acum larg de acord că suntem martorii stadiilor incipiente ale unei extincții în masă, speciile dispărând de sute de ori mai rapid decât rata istorică „de fond”, în mare parte din cauza unui deficit de spațiu imobiliar ecologic. Pământul a suferit mai multe extincții în masă înainte, dar aceasta este prima din istoria umană — și prima cu ajutorul omului.
La fel ca schimbările climatice, extincția în masă este o problemă globală. Amenință fauna sălbatică din întreaga lume, de la rinoceri, lei și panda emblematici la amfibieni, crustacee și păsări cântătoare obscure. Și deși va fi nevoie de multe eforturi locale pentru a salva aceste animale, va fi nevoie și de o abordare mai amplă și mai ambițioasă decât am folosit în trecut.
Ce ar trebui să facem?
Potrivit multor oameni de știință și conservatori, cea mai bună strategie a noastră este surprinzător de simplă — cel puțin în teorie. Pentru a evita o pierdere catastrofală a biodiversității, trebuie să rezervăm jumătate din suprafața Pământului pentru fauna sălbatică. Acest lucru ar putea suna ca un mare sacrificiu la început, dar la o inspecție mai atentă, este încă o afacere incredibil de avantajoasă pentru noi: o specie primește jumătate din planetă, iar toate celelalte specii trebuie să împartă cealaltă jumătate.
Un argument puternic pentru Half-Earth
Această idee circulă de ani de zile, manifestată în programe precum campania „Natura are nevoie de jumătate” a WILD Foundation, dar a câștigat mai multă tracțiune recent. Și ar putea avea acum unul dintre cele mai elocvente argumente de până acum, datorită unei cărți din 2016 a renumitului biolog E.O. Wilson intitulată „Half-Earth: Our Planet’s Fight for Life” (Jumătate de Pământ: Lupta Planetei Noastre pentru Viață).
„Mișcarea actuală de conservare nu a reușit să meargă până la capăt, deoarece este un proces”, scrie Wilson în prologul cărții. „Vizează cele mai amenințate habitate și specii și lucrează de acolo. Știind că fereastra de conservare se închide rapid, se străduiește să adauge cantități tot mai mari de spațiu protejat, din ce în ce mai repede, salvând cât de mult permit timpul și oportunitatea.” El adaugă:
Potrivit unui sondaj din 2019, ideea lui Wilson pare să aibă ecou larg în întreaga lume. Realizat de National Geographic Society și Ipsos, sondajul a chestionat 12.000 de adulți din 12 țări despre opiniile lor privind conservarea faunei sălbatice. A constatat că mulți oameni subestimează amploarea problemei, dar a găsit, de asemenea, un sprijin larg pentru protecția habitatelor la scară largă pentru a preveni extincțiile. În medie, o majoritate a respondenților a declarat că mai mult de jumătate din suprafața terestră și oceanic ă a Pământului ar trebui protejată.
Calea către Half-Earth
Astăzi, zonele protejate acoperă aproximativ 15% din suprafața terestră a Pământului și 3% din oceanele sale, potrivit Programului ONU pentru Mediu. Creșterea acestora la 50% nu ar fi o mică realizare, dar nu este imposibilă. Pentru a testa acest lucru, cercetătorii de la National Geographic Society au creat recent o „hartă categorică a influenței umane globale”, identificând zonele din întreaga lume cu cel mai mic impact uman. Publicate în revista Scientific Reports, constatările lor sugerează că 56% din suprafața terestră a Pământului — excluzând gheața și zăpada permanentă — are în prezent un impact uman scăzut.
„Aceasta este o veste bună pentru planetă”, a declarat autorul principal Andrew Jacobson, profesor de sisteme de informații geografice la Catawba College din Carolina de Nord, într-un comunicat. „Constatările de aici sugerează că aproximativ jumătate din suprafața terestră fără gheață este încă relativ mai puțin modificată de oameni, ceea ce lasă deschisă posibilitatea extinderii rețelei globale de zone protejate și creării de habitate mai mari și mai bine conectate pentru specii.”
Încorporarea coridoarelor sălbatice
Desigur, nimeni nu sugerează ca oamenii să se mute într-o emisferă și toate celelalte animale să se relocheze în cealaltă. Cele două jumătăți ar fi intercalate și s-ar suprapune inevitabil. Conceptul Half-Earth se bazează în mare măsură pe coridoarele sălbatice și nu doar pe tunelurile și podurile care ajută animalele să traverseze autostrăzile (deși acestea sunt importante). În ecologia conservării, „coridor sălbatic” se referă și la suprafețe mai mari de habitat care conectează două populații ale unei specii, permițând astfel o rețea de habitate mai extinsă, cu mai mult adăpost, hrană și diversitate genetică.
Asemenea rețele erau cândva norma, înainte ca cele mai mari biome ale Pământului să fie secționate de lucruri precum drumuri, ferme și orașe. Animalele sunt acum tot mai separate de cele de felul lor, lăsându-le puține opțiuni, cu excepția împerecherii între rude sau riscul de a-și pierde viața traversând în viteză drumuri sau plimbându-se prin civilizație.
Aproximativ 60% din sud-estul SUA era odată acoperit de păduri de pini longleaf, de exemplu, care se întindeau pe 36 de milioane de hectare (90 de milioane de acri) de la Virginia de astăzi până la Texas. După 300 de ani de schimbări ale terenului pentru lemn, agricultură și dezvoltare urbană, mai puțin de 3% din ecosistemul caracteristic al regiunii a mai rămas. O mare parte din biodiversitate persistă încă în zonele rămase — incluzând până la 140 de specii de plante pe kilometru pătrat — dar animalele mari, cum ar fi panterele din Florida și urșii negri, sunt frecvent ucise de traficul rutier în timp ce încearcă să improvizeze propriile coridoare sălbatice improvizate.
Biodiversitatea are beneficii
Deoarece ecosistemele sunt atât de strâns legate, pierderea unei specii poate declanșa o reacție în lanț oribilă. Când arborele castan american a fost adus aproape de extincție acum 100 de ani de o ciupercă asiatică invazivă, notează Wilson, „șapte specii de molii ale căror larve depindeau de vegetația sa au dispărut, iar ultimul porumbel călător a dispărut prin extincție”. În mod similar, declinul modern al fluturilor monarh este în mare parte legat de declinul plantei laptele-câinelui (milkweed), de care larvele lor depind pentru hrană.
Pe Half-Earth, societatea umană nu ar fi ruptă de societatea non-umană — am trăi tot printre laptele-câinelui și monarhi, și chiar uneori printre urși, pantere, lei și elefanți. Diferența, totuși, este că fauna sălbatică ar avea și ea o casă sigură și stabilă proprie, rătăcind ocazional printre noi, mai degrabă decât fiind forțată să ajungă acolo din lipsă de opțiuni. Și această suprapunere este importantă, deoarece și oamenii sunt animale și ne bazăm pe ecosisteme la fel ca toți ceilalți.
„Biodiversitatea în ansamblu formează un scut care protejează fiecare dintre speciile care o compun împreună, inclusiv pe noi înșine”, scrie Wilson. „Pe măsură ce tot mai multe specii dispar sau scad la un nivel aproape de extincție, rata de extincție a supraviețuitorilor se accelerează.”
Schimbările mici duc la impacturi mari
Deși trebuie să gândim mai amplu despre conservarea habitatelor, păstrarea suprafețelor de sălbăticie este încă o luptă locală. Dacă rezervăm suficiente jumătăți de curți, jumătăți de orașe, jumătăți de națiuni și jumătăți de regiuni pentru natură, Half-Earth ar trebui să înceapă să se îngrijească singură.
„Multe evaluări din ultimii 20 de ani au determinat că natura are nevoie ca cel puțin jumătate dintr-o eco-regiune dată să fie protejată și să fie interconectată cu alte astfel de zone”, explică WILD Foundation, „pentru a-și menține întreaga gamă de procese de susținere a vieții, ecologice și evolutive, supraviețuirea pe termen lung a speciilor care trăiesc acolo și pentru a asigura reziliența sistemului.”
Facem progrese
Prin urmare, Half-Earth nu este atât de diferit de Pământul de astăzi. Facem deja multe dintre lucrurile corecte, așa cum i-a spus recent Wilson revistei „Breakthroughs” a Universității din California-Berkeley. Mai avem câteva zone mari de biodiversitate rămase și altele care s-ar putea încă recupera. Trebuie doar să protejăm cât mai multe zone sălbatice putem, să completăm golurile ori de câte ori este posibil și să nu facem mai mult rău.
„Sunt încrezător că putem trece de la 10% la 50% acoperire, terestră și maritimă”, spune Wilson. „Ar putea fi rezerve imense care încă există, cum ar fi în Munții Altai din Mongolia, în taiga, în zonele sălbatice majore din Congo, în Papua Noua Guinee, în Amazon — acestea pot fi făcute rezerve inviolabile; pot fi legate între ele.”
„La fel și pentru rezervele mai mici”, continuă el, „până la 10 hectare acordate undeva organizației Nature Conservancy”.
Acest tip de strategie patchwork funcționează deja în multe locuri. Proiecte de coridoare sălbatice au devenit o tactică mainstream de conservare în ultimul timp, așa cum se vede în locuri precum Peisajul Terai Arc din India și Nepal, Inițiativa Coridorului Jaguar din America Centrală și de Sud și artera Yellowstone-to-Yukon din America de Nord. Conservatorii lucrează, de asemenea, pentru a relink pădurea de pin longleaf, inclusiv eforturile organizațiilor Nature Conservancy, Nokuse Plantation, Florida Wildlife Corridor Expedition și altele.
De fapt, așa cum notează Wilson în „Half-Earth”, eforturile noastre de conservare de până acum ar putea fi deja redus ratele de extincție cu până la 20%. Am dovedit că conservarea poate funcționa; pur și simplu am făcut-o la o scară prea mică. Și din moment ce pădurile seculare sunt tăiate pentru a ne aduce carne de vită, ulei de palmier și alte produse, cheia extinderii conservării este să o facem prin crowdsourcing: Pe măsură ce fiecare persoană își reduce amprenta ecologică, cererea speciei noastre pentru spațiu scade și ea.
Efortul merită
Ce ne-ar putea constrânge să reducem consumul? De ce să facem eforturi suplimentare pentru a proteja jumătate din planetă pentru alte specii, în loc să le lăsăm să se descurce singure, așa cum am fost nevoiți să facem și noi? Există o mulțime de motive economice, de la serviciile ecosistemice oferite de păduri și recifele de corali până la veniturile din ecoturism care pot face ca elefanții valorează de 76 de ori mai mult vii decât morți. Dar, așa cum argumentează Wilson, totul se reduce la natura noastră de animale sociale — și morale —, aflate acum într-un stadiu crucial al evoluției noastre etice.
„Doar o schimbare majoră în raționamentul moral, cu un angajament mai mare acordat restului vieții, poate face față acestei celei mai mari provocări a secolului”, scrie Wilson. „Ne place sau nu, pregătiți sau nu, noi suntem mințile și administratorii lumii vii. Viitorul nostru suprem depinde de această înțelegere.”
