Pisicile se numără printre cele mai populare animale de companie de pe Pământ, rivalizând chiar și cu cel mai bun prieten al omului. Cu toate acestea, în timp ce știm multe despre istoria noastră cu câinii, care poate data de 40.000 de ani, originile pisicilor domestice – la fel ca și pisicile însele – sunt mai misterioase.
Cu mult înainte de a deveni mascota distracției de pe internet, pisicile au petrecut mii de ani integrându-se în culturile umane. Și datorită cercetării din 2016 asupra ADN-ului felin [a href=”https://www.nature.com/articles/s41559-017-0139″], relația noastră străveche cu acești prădători inteligenți a intrat în sfârșit în atenție.
Oamenii de știință încă nu sunt de acord cu privire la cât de domesticite sunt pisicile, deoarece acestea arată și se comportă foarte asemănător cu rudele lor sălbatice, iar unii experți le consideră doar „semi-domesticite”. (Mulți proprietari de pisici probabil sunt de acord.) Pisicile își păstrează de obicei mai mult din instinctele naturale și abilitățile de vânătoare decât câinii, ceea ce le face mai puțin dependente de sprijinul uman, iar în timp ce multe pisici sunt afectuoase cu oamenii, și-au câștigat reputația de a fi distanțate.
Cercetarea genomică a fost, de asemenea, relativ distantă în ceea ce privește pisicile, dedicând mult mai multă atenție ADN-ului canin. Acest lucru a ascuns fapte cheie despre prietenii noștri felini, spune Eva-Maria Geigl, genetician evoluționist la Institutul Jacques Monod din Paris, care a condus studiul din 2016. „Nu cunoaștem istoria pisicilor antice”, [a href=”http://www.nature.com/news/how-cats-conquered-the-world-and-a-few-viking-ships-1.20643″]declară Geigl pentru Nature News[/a]. „Nu știm originea lor, nu știm cum a avut loc răspândirea lor.”
Dar Geigl și coautorii săi contribuie la schimbarea acestui lucru. Studiul lor, pe care l-au prezentat în septembrie 2016 la Simpozionul Internațional de Arheologie Biomoleculară din Oxford, Marea Britanie, a analizat ADN-ul mitocondrial de la 209 pisici antice. Aceste pisici au fost găsite la mai mult de 30 de situri arheologice din Europa, Orientul Mijlociu și Africa, iar ele au trăit între 15.000 și 300 de ani în urmă – o perioadă care se întinde aproximativ de la zorii agriculturii până la Revoluția Industrială.
Citirea între feline
După cum au descoperit Geigl și coautorii săi, ceea ce este bun pentru umanitate a fost istoric bun și pentru pisici. Unele dintre cele mai mari descoperiri ale speciei noastre – și anume agricultura și navigația maritimă – par să fi catapultat pisicile pe scena globală.
„Am descoperit pentru prima dată că, în vremurile preistorice, pisicile din Orientul Mijlociu și, în timpurile clasice, din Egipt, au însoțit oamenii în călătoriile lor, cucerind astfel lumea antică”, [a href=”http://www.abc.net.au/news/2016-09-23/viking-cats-travelling-high-seas-helped-felines-conquer-world/7873452″]declară Geigl pentru Australian Broadcasting Company[/a]. „Acestea au fost strămoșii pisicilor noastre domestice de astăzi din întreaga lume.”
Pe baza cercetărilor anterioare, aveam deja o idee vagă despre când oamenii au început să îmblânzească pisicile. În 2004, oamenii de știință au relatat despre o înmormântare umană de 9.500 de ani din Cipru care [a href=”http://science.sciencemag.org/content/304/5668/259″]conținea și rămășițele unei pisici[/a], sugerând că oamenii au ținut pisici domestice încă de la apariția agriculturii. Agricultura a început în Lunca fertilă acum aproximativ 12.000 de ani și ar fi oferit un motiv practic pentru oameni să se alieze cu pisicile, având în vedere amenințarea pe care rozătoarele o pot reprezenta pentru aprovizionarea cu cereale.
Știm, de asemenea, că pisicile au avut un statut special în Egiptul antic, unde au fost aparent domesticite acum aproximativ 6.000 de ani și ulterior mumificate pe scară largă. Dar există încă lacune mari în istoria relațiilor dintre oameni și pisici, iar acesta este motivul care i-a inspirat pe Geigl și colegii săi, Claudio Ottoni și Thierry Grange, să sape mai adânc.
Lăsând pisica din sac
După ce au studiat ADN-ul mitocondrial al acestor 209 pisici antice, autorii studiului spun că populațiile de pisici par să se fi extins în două valuri. Primul a avut loc în primele sate agricole din Orientul Mijlociu, unde pisicile sălbatice cu o linie mitocondrială distinctă au crescut împreună cu comunitățile umane, ajungând în cele din urmă în Marea Mediterană. Pe măsură ce rozătoarele se adunau pentru a fura mâncare, pisicile sălbatice probabil că se foloseau doar de prada ușoară la început, apoi au fost adoptate pe măsură ce fermierii și-au dat seama de beneficiile lor.
Al doilea val a venit după mii de ani, pe măsură ce descendenții pisicilor domestice egiptene s-au răspândit în Africa și Eurasia. Multe dintre aceste mumii de pisici egiptene aveau o linie mitocondrială particulară, iar cercetătorii au găsit aceeași linie la pisicile contemporane din Bulgaria, Turcia și Africa subsahariană.
Această expansiune rapidă a pisicilor a fost cel mai probabil legată de călătoriile pe mare, spun cercetătorii. La fel ca fermierii, marinarii erau adesea chinuiți de rozătoare care căutau proviziile lor de hrană – și, prin urmare, predispuși în mod natural să primească la bord carnivore care ucid șobolani. Geigl și coautorii săi au găsit chiar această linie de ADN în rămășițele de pisici de pe un sit viking din nordul Germaniei, pe care l-au datat între secolele al VIII-lea și al XI-lea.
„Există atât de multe observații interesante”, spune Pontus Skoglund, genetician de populație la Harvard Medical School, care nu a fost implicat în studiu, pentru Nature News. „Nici măcar nu știam că existau pisici vikingi.”
Ce a tras pisica
Există și alte dovezi că vikingii apreciau prietenii felini. Pisicile au fost un motiv popular în mitologia nordică, potrivit lui Jes Martens de la Muzeul de Istorie Culturală din Oslo, Norvegia, care [a href=”http://sciencenordic.com/viking-sailors-took-their-cats-them”]declară pentru ScienceNordic[/a] că pisicile s-au alăturat probabil vikingilor în călătorii lungi.
„Freya, zeița iubirii, avea două pisici care îi trăgeau căruța”, spune Martens. „Și când Thor a vizitat Utgard, a încercat să ridice pisica gigantului, Utgard-Loki. S-a dovedit a fi un șarpe, Șarpele Midgard, pe care nici măcar Thor nu l-a putut ridica.”
Oamenii purtau adesea piei de pisică până la sfârșitul epocii vikingilor, adaugă conservatorul Kristian Gregersen de la Muzeul de Istorie Naturală din Danemarca, și cel mai probabil au ținut și animalele de companie. „Suntem siguri că existau pisici domestice atunci, datorită dimensiunilor lor”, spune Gregersen pentru ScienceNordic. „Pisicile mici însoțesc oamenii, iar ele nu sunt nicidecum de dimensiunile pisicilor sălbatice.” Există chiar dovezi arheologice ale pisicilor din Groenlanda, unde au fost introduse aproape sigur prin navele vikingilor.
Având în vedere înclinația lor pentru raiduri, vikingii ar fi putut juca un rol cheie în răspândirea pisicilor în Europa. Cu toate acestea, în timp ce nenumărate vieți umane sunt acum îmbogățite de companionshipul felin, pisicile au mai multe în comun cu vikingii decât ar putea părea. Ele au continuat să invadeze noi habitate cu exploratorii umani din secolele recente, adesea cu rezultate dezastruoase. Pisicile de pe navele occidentale au decimate populațiile de păsări native pe o varietate de insule îndepărtate, iar un studiu recent a constatat că acestea [a href=”http://www.pnas.org/content/early/2016/09/13/1602480113.abstract”]au contribuit la mai mult de 60 de dispariții[/a] și încă amenință cel puțin 430 de specii.
Desigur, asta spune mai mult despre oameni decât despre pisici, deoarece sunt doar una dintre numeroasele specii invazive pe care le-am eliberat în lume (inclusiv șobolani și câini). S-ar putea părea că pisicile nu au nevoie de noi, dar pisicile fără adăpost reprezintă o amenințare mai mare pentru păsări și alte animale sălbatice decât animalele de companie, ca să nu mai vorbim de riscurile pentru sănătate pe care le întâmpină într-o viață sălbatică.
Pisicile sunt alături de noi din primele zile ale civilizației și nu ar fi unde sunt astăzi fără ajutorul nostru. Este cel mai puțin pe care îl putem face să le oferim o casă, unde pot lucra la faza a doua a dominației mondiale: cucerirea internetului.
