Temperaturi de îngheț și cantități record de zăpadă pot fi dificile pentru oameni. Aceste semne ale iernii îngreunează viața și multor forme de faună sălbatică. Pentru unii, inclusiv somonul și o specie de scoică pe cale de dispariție, ce e mai rău s-ar putea să urmeze, deoarece zăpada care se topește rapid ar putea duce la inundații puternice de primăvară.
Dar veștile nu sunt toate rele pentru fauna sălbatică. Zăpezile abundente le-au oferit biologilor o oportunitate specială de a studia unele specii, cum ar fi iepurele sălbatic rar din New England (New England cottontail). Oamenii de știință urmăresc și alte creaturi, cum ar fi iepurele de zăpadă (snowshoe hare), păsările migratoare și curcanii sălbatici, pentru a determina ce impact ar putea avea iarna asupra populațiilor lor.
Iată o prezentare generală a faunei sălbatice din New England, pe măsură ce se apropie sfârșitul iernii și regiunea se îndreaptă spre primăvară. Informațiile au fost compilate cu ajutorul lui Meagan Racey, specialist în afaceri publice în cadrul Regiunii de Nord-Est a Serviciului de Pește și Faună Sălbatică al SUA.
Iepurele sălbatic din New England
Zăpada abundentă și persistentă a avut diverse efecte asupra unui iepure rar, iepurele sălbatic din New England pe tot arealul său, potrivit biologului Walter Jakubas de la Departamentul de Pescuit Interior și Faună Sălbatică din Maine. Zăpada, de exemplu, i-a ajutat pe biologi și voluntari să găsească și să studieze iepurii din Rhode Island. Iepurii dotați cu gulere radio acolo au supraviețuit iernii.
Cu toate acestea, în Maine și New Hampshire, zăpada mai adâncă și mai persistentă a făcut mai dificilă găsirea iepurilor, deoarece se mișcă mai puțin și își sapă galerii sub zăpadă. Iernile aspre din trecut au fost asociate cu o reducere de 60% a numărului de situri cu iepuri sălbatici din New England în Maine, a spus Jakubas. Anul acesta, în New Hampshire, toți iepurii dotați cu gulere radio au murit după ninsorile abundente, a adăugat el.
Iepurii trăiesc în desișuri dense care în mod normal i-ar face greu de localizat, dar lasă în urmă indicii despre prezența lor, care sunt deosebit de ușor de găsit în zăpada proaspătă. Aceste indicii includ excremente (granule fecale) și urme. Biologii folosesc analiza ADN pentru a identifica excrementele ca aparținând iepurelui sălbatic din New England, mai degrabă decât celor ale iepurilor de zăpadă sau ale iepurelui comun estic (eastern cottontail).
Zăpada a fost atât de adâncă în unele locuri anul acesta încât sursele preferate de hrană pe vreme rece ale iepurilor, cum ar fi tufele de zmeură și mure și sălciile, au dispărut sub zăpadă. Pentru a ajuta la găsirea indiciilor despre locurile pe unde au fost, biologii și voluntarii caută scoarța de copac roasă și rămurelele mâncate.
Biologi ai Serviciului de Pește și Faună Sălbatică al SUA colaborează cu Departamentul de Management al Mediului din Rhode Island, Fundația pentru Conservare Nantucket și cercetători de la Universitatea din Rhode Island pentru a studia patru situri unde iepurii rari au fost detectați cel mai recent în Rhode Island și pe insula Nantucket. Studenți de la Unity College, un colegiu de mediu din Unity, Maine, s-au alăturat și ei efortului, ajutând la un studiu al iepurilor sălbatici din New England într-un alt sit, Refugiul Național de Faună Sălbatică din Scarborough, Maine. Aceste eforturi sunt doar o imagine de ansamblu a unui program de monitorizare la nivelul a cinci state, în parteneriat cu Institutul de Management al Faunei Sălbatice și Serviciul Geologic al Statelor Unite, pentru a standardiza colectarea datelor despre iepurele sălbatic din New England.
Studiile din acest an sunt deosebit de importante, deoarece Serviciul de Pește și Faună Sălbatică ia în considerare dacă să propună adăugarea iepurelui pe lista speciilor amenințate sau pe cale de dispariție. Termenul limită pentru a face această propunere este 30 septembrie. Ca parte a efortului de a face o diferență pentru specie înainte de acest termen, biologii au prins iepurii vii în capcane, i-au marcat și i-au eliberat pe unii, iar pe alții i-au dus la o facilitate de creștere în captivitate la Grădina Zoologică Roger Williams Park din Providence, Rhode Island. Câțiva dintre iepurii crescuți în captivitate, care au fost dotați cu gulere radio și eliberați pe insula Patience, Rhode Island, și într-un alt sit din Rhode Island, se descurcă bine în ciuda iernii aspre, potrivit biologilor.
Un pericol persistent al stratului continuu de zăpadă adâncă este că nu numai că limitează mobilitatea iepurilor pentru a se hrăni, ci și inhibă capacitatea indivizilor de a scăpa de prădători. Prădătorii care vânează iepurii includ coioți, vulpi roșii, bufnițe și, chiar, pisici domestice.
Acești iepuri sunt, de asemenea, puțin mai ușor de găsit în zăpadă decât iepurele de zăpadă (snowshoe hare), deoarece rămân de culoare maro-cenușie pe tot parcursul iernii. Iepurele de zăpadă își schimbă culoarea în alb pe măsură ce se instalează vremea rece și ninsorile. Iepurele de zăpadă are un alt avantaj iarna, pe lângă blana albă, față de vărul său mai mic, iepurele sălbatic din New England. Aceștia au labe mari care le permit să călătorească mai departe decât iepurele sălbatic în căutare de hrană și le fac mai ușor să scape de prădători.
Râși roșii și lincși
Unul dintre prădătorii iepurelui de zăpadă, râsul roșu (bobcat), poate avea dificultăți în timpul iernilor severe. De cel puțin 25 de ani, sistemul de management al râșilor roșii din Maine consideră ninsorile abundente cu o adâncime de peste aproximativ 25 de centimetri ca un factor de mortalitate ridicat pentru râșii roșii. Unii biologi au sugerat că râșii roșii de la limita nordică a arealului lor s-au descurcat slab în zăpada adâncă în timpul iernilor aspre din 2008 și 2009 și apoi și-au revenit după iernile blânde ulterioare. Este prea devreme pentru a ști cum vor impacta ninsorile din această iarnă populațiile, a spus Jabukas.
Severitatea și durata iernii, însă, pot oferi oportunități pentru lincșul canadian. Acest lincș este de obicei dominat de râșii roșii și, prin urmare, este restrâns la zonele cu mai multă zăpadă, unde labele lor excepțional de mari le permit să „plutească” pe zăpadă și să acopere teritorii mari. Sondajele privind urmele din zăpadă de iarna viitoare îi vor ajuta pe biologi să înțeleagă dacă arealele lincșilor sau râșilor roșii s-au modificat ca răspuns la zăpezile abundente din această iarnă.
Departamentul de Pescuit Interior și Faună Sălbatică din Maine (IFW) continuă să studieze populația de lincși din Maine pentru a înțelege mai bine tendințele populaționale și arealul lor. Populația de lincși din Maine este o submulțime a populației mai numeroase de lincși canadieni și continuă să interacționeze cu populația extinsă de lincși canadieni.
Cercetările cu gulere radio asupra lincșilor din Maine arată că aceștia călătoresc în Canada și înapoi, iar lincși din Maine marcați la ureche au fost, de asemenea, capturați în Canada. Un lincș din Maine a călătorit pe o distanță în linie dreaptă de aproximativ 401 kilometri din nordul statului Maine în Peninsula Gaspe.
Un alt lincș a fost urmărit folosind un guler cu Sistem de Poziționare Globală (GPS) din nord-estul orașului Greenville, Maine, în mai, până la Fredericton, New Brunswick. S-a întors de acolo și s-a întors în zona Greenville, acoperind aproximativ 774 kilometri din martie până în decembrie.
Biologii IFW studiază, de asemenea, cerbii cu coadă albă (white-tailed deer) pentru a afla cum a impactat iarna aceste populații. Cerbii cu coadă albă se află la limita nordică a arealului lor în Maine, și o iarnă aspră poate afecta grav supraviețuirea cerbilor. Din anii 1950, biologii de acolo au urmărit temperatura, umiditatea și adâncimea zăpezii din noiembrie până în april pentru a determina efectul iernii asupra cerbilor.
Curcanii sălbatici și bufnițele
Stratul continuu de zăpadă adâncă se așteaptă să aibă un impact asupra curcanilor sălbatici, deși este prea devreme pentru a spune în ce măsură. Păsările suferă atât din cauza lipsei de hrană, cât și a acoperirii termice. Dacă nu pot găsi hrană pe sol prin aproximativ 60-90 de centimetri de zăpadă, își vor petrece cea mai mare parte a timpului cocoțați în copaci.
Naturalistul Doug Hitchcox de la Maine Audubon și-a exprimat îngrijorarea pentru bufnițele rezidente, deoarece zăpada adâncă le face foarte dificil să găsească hrană. Hitchcox a primit rapoarte conform cărora bufnițele Aegolius acadicus (northern saw-whet owls) recurg la pândirea prăzii în curțile din spate, unde șoarecii și alte rozătoare sunt atrași de semințele de pe sol sub hrănitoare. În timpul iernilor aspre, bufnițele Strix varia (barred owls) vor recurge la vânătoare de-a lungul drumurilor periculoase, unde gunoiul poate atrage rozătoare.
Migrația păsărilor
Literatura de specialitate arată că momentul migrației păsărilor este mai dependent de calendar decât de condițiile meteorologice locale.
Pericolul, dacă vremea rece de iarnă persistă târziu în sezon, este ca păsările cântătoare migratoare și păsările de coastă care se întorc în (sau trec prin) Nord-Est pentru a se reproduce să moară de foame din cauza lipsei unor surse suficiente de hrană. În plus, vremea rece poate suprasolicita și mai mult păsările care sunt deja slăbite de o migrație lungă.
Sitarul american (American woodcock) se întoarce pe câmpurile deschise din New England foarte devreme primăvara. Cu toată zăpada pe sol, aceste păsări ar putea fi forțate să meargă în medii suburbane, unde stresul suplimentar din partea oamenilor și pisicilor le-ar putea forța să consume energie mult-necesară.
Rațe, gâște și alte păsări de apă
Biologii din Massachusetts și Connecticut au observat că rațele negre (black ducks) capturate în timpul efortului de inelare din această iarnă au fost în stare proastă. În ultimii ani, rațele negre rămân pe loc odată ce ajung în zonele lor principale de iernare, chiar și atunci când vremea se înrăutățește. Au existat, de asemenea, rapoarte despre gâște canadiene (Canada geese) în Massachusetts care au murit din cauza inaniției aparente.
Habitatul insulelor barieră pentru chirele de mare rozee (roseate terns) pe cale de dispariție și habitatul de coastă pentru ploierii cu guler (piping plovers) amenințați sunt vulnerabile la eroziune. Pentru ploier, dacă furtunile de iarnă au inundat zonele de plajă (creând depuneri de suprasaturare și excavații eoliene), vremea aspră de iarnă ar putea îmbunătăți de fapt habitatul pentru sezonul de reproducere viitor. Coasta New England este acoperită de zăpadă, și biologii spun că vor trebui să aștepte până se topește pentru a evalua impactul iernii asupra ploierilor.
În cursurile de apă
Nivelurile ridicate de zăpadă pot fi bune sau rele pentru somonul atlantic (Atlantic salmon), în funcție de cum se topește zăpada și cum este eliberată în aval. Oamenii de știință vor trebui să aștepte să vadă cum se desfășoară acest scenariu anul acesta.
Unul dintre lucrurile pe care le vor urmări este să vadă cât de repede (sau lent) se topește zăpada. Dacă apa este eliberată lent pe tot parcursul primăverii, atunci pârâurile și râurile nu vor fi inundate, iar temperaturile cursurilor de apă vor rămâne mai scăzute pentru o perioadă mai lungă de timp, ceea ce este bine pentru somon. Pe de altă parte, inundațiile cauzate de o eliberare mai rapidă a apei pot crește volumul, viteza și sedimentele din apă, ceea ce poate fi foarte dificil pentru peștii tineri.
Între timp, gheața de fund (anchor ice), care se formează pe fundul cursurilor de apă, pe pietrele și pietrișul unde sunt îngropate ouăle de somon, și crește în sus, ar putea bloca fluxul de apă către ouă. Apa transportă, de asemenea, oxigenul de care ouăle au nevoie pentru a supraviețui. Gheața de fund poate forța, de asemenea, somonii juvenili (parr), care stau pe fundul pietrișului iarna, să se miște și să consume energie atunci când nu este multă hrană, slăbindu-i astfel și reducându-le potențial capacitatea de a supraviețui condițiilor extreme.
Topirea zăpezii ar putea reprezenta, de asemenea, o problemă pentru scoica de râu pitică (dwarf wedgemussel) pe cale de dispariție. Până începe dezghețul, scoica ar trebui să fie în siguranță în sediment. Preocuparea printre oamenii de știință este că, dacă toată zăpada s-ar topi dintr-o dată, ar putea apărea inundații serioase care ar putea smulge scoicile și le-ar putea trimite în aval, în locuri unde nu ar putea supraviețui.
Flora
Există vești bune și rele de iarnă și pentru plantele din New England. Stratul de zăpadă ar putea fi bun pentru plante, deoarece împiedică solul să înghețe foarte tare și adânc și protejează rădăcinile plantelor (sau rizomul în cazul orhideei cu frunze spiralate mici (small whorled pogonia) amenințate).
Vicia americana lui Jesup (Jesup’s milk-vetch) are nevoie de eroziune prin gheață pe râul Connecticut pentru a reduce plantele invazive care ocupă habitatul său foarte limitat de pe malurile stâncoase ale râului. Deoarece s-a acumulat destul de multă gheață pe râu iarna aceasta, biologii au spus că vor trebui să aștepte să vadă cum reacționează gheața la temperaturile în creștere. Dacă gheața curăță plantele invazive de pe malurile stâncoase, biologii au spus că ar putea vedea un nou habitat excelent pentru plantă.
Lousewort-ul lui Furbish (Furbish’s lousewort) este, posibil, în cea mai precară poziție dintre plantele din New England iarna aceasta. Această specie de lousewort este o plantă pe cale de dispariție care se găsește într-un singur loc pe Pământ, pe malurile râului St. John din nordul statului Maine. Acest membru al familiei Antirrhinaceae (snapdragon) trăiește pe marginea râului și depinde de eroziunea periodică a malurilor râului primăvara de bucăți de gheață cât o casă!
Dacă malurile râului nu sunt erodate suficient de des, vegetația arbustivă precum arinii umbrește lousewort-ul. Dacă sunt erodate prea des, atunci planta nu are timp să se stabilească și să ajungă la maturitate.
Eroziunea prin gheață aproximativ o dată la 5 până la 7 ani este potrivită. Schimbările climatice modifică dinamica râului St. John prin creșterea ratei și intensității inundațiilor de primăvară și a eroziunii prin gheață. Astfel, lousewort-ul nu are la fel de mult succes în stabilirea de noi populații. Biologii vor avea o idee mai clară despre cum a afectat eroziunea prin gheață populațiile și habitatul existente atunci când vor fi efectuate sondajele Programului Ariilor Naturale din Maine mai târziu în cursul anului.
