Acest oraș obișnuia să fie un model pentru viitorul mersului pe bicicletă în America de Nord. Acum este doar un haos mortal.
A vizita New York City și a merge cu bicicleta obișnuia să fie atât de incitant. Exista piste de biciclete adevărate! Citibike! Janette Sadik-Kahn! De fiecare dată când vizitam, găseam ceva nou și minunat.
Anul acesta, vizita pentru conferința North American Passive House Network, a fost o experiență foarte diferită. Orașul are o altă atmosferă. Motivul principal este probabil numărul mare de persoane ucise în timp ce pedalau, două chiar cât timp am fost acolo și cincisprezece până acum anul acesta, comparativ cu zece în tot anul 2018.
Cel mai recent deces (la momentul redactării) a fost o femeie de 28 de ani, lovită de șoferul unui camion de betoniere. Proprietarul camionului se plânge în Daily News: „Prea multe biciclete, prea multe biciclete pe drum.” Nu menționează că șoferul său nu se afla pe un traseu destinat camioanelor.
Nimeni nu menționează că designul camionului Mack (vedeți aici în Daily News) face aproape imposibil pentru șofer să vadă pe cineva în față, având în vedere înălțimea camionului și lungimea capotei. Locuitorii menționează că camionul mergea foarte repede, așa cum obișnuiesc să facă șoferii de betoniere; au un program strâns. Într-adevăr, acest tip de camioane nu ar trebui permis pe străzile urbane, mai ales când există alternative mai sigure.
Ce se întâmplă când pista de biciclete de pe 2nd Avenue se transformă în sharrows/ Vizualizare stradală Google/Captură de ecran
Atât de multe dintre aceste decese se datorează unui design prost – al drumurilor, concepute să transporte cât mai multe mașini cât mai repede posibil, și al vehiculelor, unde siguranța pietonilor sau a bicicliștilor este o preocupare ulterioară. Sau chiar și a pistelor de biciclete. Ieri am pedalat pe așa-numita pistă de biciclete de pe Second Avenue, de la 96th până la Delancey Street. Am fost forțat să intru în trafic de o jumătate de duzină de ori din cauza mașinilor parcate, a tomberoanelor și a echipamentelor de construcție. Pista pur și simplu se oprea și se transforma în „sharrows” ucigașe și apoi dispărea pe măsură ce două benzi de trafic virau în fața mea fără avertisment, fără nicio cale de a merge mai departe. Nu este de mirare că oamenii se tem să meargă cu bicicleta.
Primarul New York-ului nu înțelege acest lucru. Scrie Doug Gordon în Daily News:
Primarul trebuie să depășească rezistența sa de a vedea mersul cu bicicleta ca o formă legitimă de transport, la fel de importantă sau chiar superioară condusului auto, mai ales când reducerea emisiilor de carbon este un obiectiv politic declarat al administrației sale. Bicicletele reprezintă viitorul orașelor și, ca atare, liderii urbani inteligenți trebuie să adopte străzi sigure pentru ciclism. Câți oameni ar trebui să mai moară înainte ca această realitate inevitabilă să se materializeze? Să sperăm că primarul este de acord că răspunsul este zero.
Dar stați, după cel mai recent deces, a declarat în sfârșit că va face ceva.
Dar apoi totul se reduce la aplicarea legii, nu la design, iar NYPD este notorie pentru că ia măsuri împotriva bicicliștilor, nu a șoferilor. Așa cum a remarcat Patrick Redford într-un articol lung și profund din Deadspin, iată ce se întâmplă după moartea unui ciclist:
Poliția își exprimă remușcări nominale, reamintind publicului că ciclistul ar fi putut fi încă în viață dacă ar fi respectat toate regulile, dacă ar fi rămas pe pista de biciclete, dacă s-ar fi protejat mai bine. Uneori, aceștia continuă cu o demonstrație scurtă, quijotescă de forță, luând măsuri împotriva tuturor posibilelor încălcări ale normelor de ciclism în apropierea locului accidentului. O viață mai bună prin aplicarea legii. Politicienii locali își oferă condoleanțele și, uneori, chiar protejează banda unde a murit ciclistul.
Da, de obicei este nevoie de unul sau două decese pentru a obține o pistă de biciclete, deși uneori nici măcar asta nu funcționează, mai ales când acestea sunt spații istorice de parcare.
La fel ca în multe alte orașe nord-americane (cum ar fi Toronto, unde locuiesc), Vision Zero este mai rău decât o glumă. Șoferii nu trebuie deranjați, benzile nu trebuie eliminate, parcarea este sacră. Pistele de biciclete, atunci când le obținem, devin rapid benzi de parcare pe termen scurt pentru Fedex și UPS și pentru cei care „dau doar o fugă”. Câțiva cicliști morți par să fie puțin mai mult decât un cost de operare.
Între timp, și mult mai puțin important, când am pornit aplicația Citibike și am închiriat o bicicletă pentru drumul meu spre centrul orașului, șaua era atât de înaltă încât nu ajungeam la pedale, iar mecanismul de fixare s-a blocat atât de tare încât nu am putut să o deblochez. Am pus bicicleta înapoi în rastel, am apăsat butonul pentru biciclete defecte și am luat o altă bicicletă. Apoi am văzut că mi s-au perceput 3,27 USD atât pentru bicicleta defectă, cât și pentru cea pe care am luat-o; chiar și sistemul Citibike, pe care l-am admirat atât de mult, mi-a luat banii și nu mi-a livrat serviciul.
Acum câțiva ani, New York era locul unde veneai să vezi viitorul ciclismului urban. Acum, tot ce auzi sunt despre decese și răniri, și tot ce vezi sunt piste de biciclete blocate și biciclete stricate. Este atât de deprimant.
