Deși tindem să asociem încălzirea arctică cu probleme precum dispariția ghețarilor și creșterea nivelului mării, teritoriul caracterizat de urși polari și oceane înghețate se confruntă de fapt cu o altă amenințare uimitoare: incendiile de vegetație.
Incendiile arctice stabilesc noi recorduri în fiecare an. Ele cresc în dimensiune, se extind mai rapid și devin mai frecvente pe măsură ce temperaturile continuă să crească. Condițiile izolate și uscate fac peisajul unic mai susceptibil, în timp ce carbonul stocat în ecosistemele sale extinse de turbării eliberează cantități masive de CO2 pe măsură ce ard.
În 2013, incendiile forestiere din Arctica au depășit tiparul, frecvența și intensitatea limitelor incendiilor sălbatice din ultimii 10.000 de ani. Și un studiu din 2016 publicat în revista Ecography a prezis că incendiile atât în pădurile boreale, cât și în tundra arctică se vor quadrupla până în 2100. Având în vedere că aceste zone acoperă 33% din suprafața terestră globală și stochează aproximativ jumătate din carbonul mondial, consecințele incendiilor arctice se extind cu mult în afara zonei de deasupra regiunii polare.
Ce cauzează incendiile sălbatice în Arctica?
Incendiile sunt o parte naturală a ecosistemelor sălbatice, inclusiv a Arcticii. Molizii negri și albi din Alaska, de exemplu, depind de incendiile la sol pentru a deschide conurile și a expune paturile de semințe. Incendiile ocazionale curăță, de asemenea, copacii morți sau vegetația concurentă de pe solul forestier, descompunând nutrienții în sol și permițând creșterea plantelor noi.
Cu toate acestea, atunci când acest ciclu natural al incendiilor este accelerat sau modificat, incendiile pot crea probleme ecologice mai grave.
Incendiile arctice sunt deosebit de periculoase datorită concentrației ridicate de turbă din regiune – materie organică descompusă (în acest caz, specii rezistente de mușchi) – găsită sub sol. Când turbăriile înghețate se topesc și se usucă, ceea ce rămâne este extrem de inflamabil, cu potențialul de a se aprinde de la o simplă scânteie sau un fulger. Turbăriile nu sunt doar critice pentru conservarea biodiversității globale, dar stochează și mai mult carbon decât toate celelalte tipuri de vegetație din lume combinate.
În timp ce incendiile de vegetație din Vestul Statelor Unite eliberează carbon în principal prin arderea copacilor și arbuștilor, mai degrabă decât a materiei organice din sol, turbăriile grele din Arctica produc o combinație a tuturor celor trei. Liz Hoy, cercetător în incendiile boreale la Goddard Space Flight Center, explică acest fenomen într-un interviu acordat NASA.
Incendiile arctice de vegetație s-ar putea să nu distrugă multă proprietate, dar asta nu înseamnă că nu provoacă pagube. „Uneori aud ‘nu sunt atât de mulți oameni acolo, în Arctica, așa că de ce să nu-i lăsăm să ardă, de ce contează?’, continuă Hoy. „Dar ceea ce se întâmplă în Arctica nu rămâne în Arctica – există conexiuni globale cu schimbările care au loc acolo.”
Pe lângă emiterea directă de carbon în atmosferă, incendiile arctice contribuie și la dezghețarea permafrostului, ceea ce poate duce la o descompunere crescută, punând zonele la riscuri și mai mari de incendii. Incendiile care ard mai adânc în sol eliberează carbon stocat de generații în solul pădurilor boreale. Mai mult carbon în atmosferă duce la o încălzire mai mare, ceea ce duce la mai multe incendii; este un cerc vicios.
După un incendiu record în 2014, o echipă de cercetători din Canada și SUA a colectat sol din 200 de locații de incendii de vegetație din Teritoriile de Nord-Vest ale Canadei. Echipa a descoperit că pădurile din locații umede și pădurile mai vechi de 70 de ani conțineau un strat gros de materie organică în sol protejat de „carbonul moștenit” mai vechi. Carbonul era atât de adânc în sol încât nu fusese ars în niciun ciclu anterior de incendiu. În timp ce pădurile boreale fuseseră considerate anterior „puțuri de carbon” care absorb mai mult carbon decât emit în ansamblu, incendiile mai mari și mai frecvente din aceste zone ar putea inversa acest lucru.
Incendiile din Siberia
Deoarece iulie 2019 a fost cea mai fierbinte lună înregistrată pe planetă, are sens ca luna să producă și unele dintre cele mai grave incendii de vegetație din istorie. Lunile de vară din 2019 au văzut peste 100 de incendii extinse și intense în Cercul Arctic, în Groenlanda, Alaska și Siberia. Incendiile din Arctica au făcut prima pagină a ziarelor când oamenii de știință au confirmat că peste 50 de megatone de CO2, echivalentul emisiilor Suediei într-un an întreg, au fost emise în iunie. În 2020, însă, incendiile arctice au eliberat 244 de megatone de dioxid de carbon între 1 ianuarie și 31 august – cu 35% mai mult decât în 2019. Coloanele de fum au acoperit o suprafață mai mare decât o treime din Canada.
O majoritate a incendiilor arctice din 2020 au avut loc în Siberia; Sistemul Rus de Monitorizare la Distanță a Incendiilor a evaluat 18.591 de incendii separate în cele două districte estice ale țării. Sezonul incendiilor din Siberia din 2020 a început devreme – posibil din cauza incendiilor zombie care așteptau cu răbdare subteran. Un total de 14 milioane de hectare au ars, în mare parte în zone de permafrost unde solul este în mod normal înghețat pe tot parcursul anului.
Ce sunt incendiile zombie?
Incendiile zombie mocnesc subteran pe parcursul iernii și reapar odată ce zăpada se topește primăvara. Ele pot persista sub suprafața pământului luni și chiar ani de zile. Temperaturile în creștere contribuie la aceste incendii, care uneori apar într-o locație total diferită de originea lor.
Ce se va întâmpla dacă Arctica continuă să ardă?
Pe măsură ce incendiile se extind, ele lansează în aer particule fine sub formă de carbon negru, sau funingine, care este la fel de dăunător pentru oameni ca și pentru climă. Locurile unde funinginea se depune pe zăpadă și gheață pot diminua „albedo-ul” zonei (nivelul de reflectivitate), ducând la o absorbție mai rapidă a luminii solare sau a căldurii și la o încălzire crescută. Iar pentru oameni și animale, inhalarea carbonului negru este asociată cu probleme de sănătate.
Potrivit unui studiu NOAA din 2020, incendiile arctice de vegetație apar în principal în pădurea boreală (cunoscută și sub numele de biomele taiga, cel mai mare biom terestru din lume). Studiind tendințele temperaturii aerului și disponibilitatea combustibilului pentru incendiile de vegetație între 1979-2019, au descoperit că condițiile devin mai favorabile pentru creșterea, intensitatea și frecvența incendiilor. Carbonul negru sau funinginea de la incendiile de vegetație poate călători până la 4.000 de kilometri (aproape 2.500 de mile) sau mai mult, în timp ce arderea îndepărtează izolația oferită de sol și accelerează dezghețarea permafrostului.
Dezghețarea rapidă poate duce la probleme mai locale, cum ar fi inundațiile și creșterea nivelului mării, dar afectează și compoziția biologică generală a terenului. Arctica găzduiește specii diverse de animale și plante, multe dintre ele pe cale de dispariție, care s-au adaptat să trăiască în ecosistemul delicat echilibrat de temperaturi scăzute și gheață.
Elanii sunt mai susceptibili să-și schimbe tiparele de migrație în deceniile de după un incendiu mare pentru a se hrăni cu vegetația tânără care crește din nou. Pe de altă parte, renii depind de lichenii de suprafață cu creștere lentă care necesită mult mai mult timp pentru a se acumula după un incendiu serios de vegetație. Cea mai mică schimbare în arealul anual al unei specii de pradă poate perturba celelalte animale și oamenii care depind de ele pentru supraviețuire.
Un studiu din 2018 publicat în Nature a constatat că temperaturile mai ridicate din Arctica susțin noi specii de plante; deși acest lucru ar putea să nu sune ca un lucru rău, înseamnă că dezvoltarea crescută s-ar putea să nu fie departe. Pe măsură ce diferite părți ale lumii devin mai puțin primitoare, iar altele mai mult, efectele schimbărilor climatice în Tundra Arctică ar putea duce potențial la o criză masivă de refugiați.
Ce putem face?
Stingerea incendiilor în Arctica prezintă unele provocări destul de unice. Arctica este vastă și slab populată, astfel încât incendiile durează adesea mult mai mult pentru a fi stinse. În plus, lipsa infrastructurii în regiunile arctice sălbatice înseamnă că fondurile pentru stingerea incendiilor sunt mai înclinate să fie direcționate în altă parte, unde există un risc mai mare pentru viață și proprietate. Condițiile frigide și zonele îndepărtate fac, de asemenea, dificil accesul în zonele în care ard incendiile.
Deoarece oprirea extinderii acestor incendii pare să trateze simptomele mai degrabă decât cauza reală, se pare că cel mai important lucru pe care îl putem face este să atenuăm criza climatică generală la sursele sale. Prezentând Raportul Special privind Oceanul și Criosfera într-un Climat în Schimbare (SROCC), Dr. Peter Winsor, Directorul Programului Arctic al WWF, a declarat că schimbările negative care au loc în regiunile polare nu sunt fără speranță:
