Protocolul de la Kyoto a fost un amendament la Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC), un tratat internațional menit să reunească țările pentru a reduce încălzirea globală și pentru a face față efectelor creșterilor de temperatură care sunt inevitabile după 150 de ani de industrializare. Prevederile Protocolului de la Kyoto au fost obligatorii din punct de vedere juridic pentru națiunile ratificatoare și mai puternice decât cele ale UNFCCC.
Țările care ratifică Protocolul de la Kyoto au fost de acord să reducă emisiile a șase gaze cu efect de seră care contribuie la încălzirea globală: dioxid de carbon, metan, protoxid de azot, hexafluorură de sulf, HFC-uri și PFC-uri. Țărilor li s-a permis să utilizeze sistemul de comercializare a emisiilor pentru a-și îndeplini obligațiile dacă și-au menținut sau și-au crescut emisiile de gaze cu efect de seră. Comercializarea emisiilor a permis națiunilor care își pot îndeplini cu ușurință țintele să vândă credite celor care nu pot.
Reducerea emisiilor la nivel mondial
Scopul Protocolului de la Kyoto a fost reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel mondial cu 5,2 procente sub nivelurile din 1990, între 2008 și 2012. Cu toate acestea, comparativ cu nivelurile de emisii care ar fi apărut până în 2010 fără Protocolul de la Kyoto, această țintă a reprezentat de fapt o reducere de 29 de procente.
Protocolul de la Kyoto a stabilit ținte specifice de reducere a emisiilor pentru fiecare națiune industrializată, dar a exclus țările în curs de dezvoltare. Pentru a-și atinge țintele, majoritatea națiunilor ratificatoare a trebuit să combine mai multe strategii:
- Implementarea restricțiilor pentru cei mai mari poluatori
- Gestionarea transportului pentru a încetini sau reduce emisiile de la automobile
- Utilizarea mai bună a surselor de energie regenerabilă—cum ar fi energia solară, energia eoliană și biodieselul—în locul combustibililor fosili
Majoritatea națiunilor industrializate din lume au susținut Protocolul de la Kyoto. O excepție notabilă a fost Statele Unite, care au eliberat mai multe gaze cu efect de seră decât orice altă națiune și reprezintă peste 25 la sută din cele generate de oameni la nivel mondial. Australia a refuzat, de asemenea.
Context
Protocolul de la Kyoto a fost negociat în Kyoto, Japonia, în decembrie 1997. A fost deschis pentru semnare la 16 martie 1998 și s-a închis un an mai târziu. Conform termenilor acordului, Protocolul de la Kyoto nu intra în vigoare decât la 90 de zile după ratificarea sa de către cel puțin 55 de țări implicate în UNFCCC. O altă condiție a fost ca țările ratificatoare să reprezinte cel puțin 55 la sută din emisiile totale de dioxid de carbon la nivel mondial pentru anul 1990.
Prima condiție a fost îndeplinită la 23 mai 2002, când Islanda a devenit a 55-a țară care a ratificat Protocolul de la Kyoto. Când Rusia a ratificat acordul în noiembrie 2004, a doua condiție a fost satisfăcută, iar Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la 16 februarie 2005.
În calitate de candidat la președinția SUA, George W. Bush a promis să reducă emisiile de dioxid de carbon. La scurt timp după preluarea mandatului în 2001, însă, președintele Bush a retras sprijinul SUA pentru Protocolul de la Kyoto și a refuzat să-l supună Congresului spre ratificare.
Un plan alternativ
În schimb, Bush a propus un plan cu stimulente pentru companiile americane de a reduce voluntar emisiile de gaze cu efect de seră cu 4,5 procente până în 2010, despre care a susținut că ar echivala cu scoaterea din circulație a 70 de milioane de mașini. Cu toate acestea, conform Departamentului pentru Energie al SUA, planul Bush ar fi rezultat de fapt într-o creștere de 30 de procente a emisiilor de gaze cu efect de seră din SUA față de nivelurile din 1990, în loc de reducerea de 7 procente cerută de tratat. Acest lucru se întâmplă deoarece planul Bush măsoară reducerea față de emisiile actuale, în loc de reperul din 1990 utilizat de Protocolul de la Kyoto.
Deși decizia sa a dat o lovitură serioasă posibilității participării SUA la Protocolul de la Kyoto, Bush nu a fost singur în opoziția sa. Înainte de negocierea Protocolului de la Kyoto, Senatul SUA a adoptat o rezoluție prin care se spunea că SUA nu ar trebui să semneze niciun protocol care nu include ținte și termene obligatorii atât pentru națiunile în curs de dezvoltare, cât și pentru cele industrializate sau care „ar duce la daune grave economiei Statelor Unite”.
În 2011, Canada s-a retras din Protocolul de la Kyoto, dar până la sfârșitul primei perioade de angajament în 2012, un total de 191 de țări au ratificat protocolul. Domeniul de aplicare al Protocolului de la Kyoto a fost extins prin Acordul de la Doha în 2012, dar, mai important, Acordul de la Paris a fost încheiat în 2015, readucând Canada și SUA în lupta internațională împotriva schimbărilor climatice.
Argumente pro
Susținătorii Protocolului de la Kyoto afirmă că reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră este un pas esențial în încetinirea sau inversarea încălzirii globale și că este necesară o colaborare multinațională imediată dacă lumea vrea să aibă vreo speranță serioasă de a preveni schimbările climatice devastatoare.
Oamenii de știință sunt de acord că chiar și o mică creștere a temperaturii medii globale ar duce la schimbări semnificative de climă și vreme, și ar afecta profund viața plantelor, animalelor și oamenilor pe Pământ.
Tendința de încălzire
Mulți oameni de știință estimează că până în anul 2100 temperatura medie globală va crește cu 1,4 grade până la 5,8 grade Celsius (aproximativ o creștere de 1,39 grade până la 5,83 grade Celsius). Această creștere reprezintă o accelerare semnificativă a încălzirii globale. De exemplu, în timpul secolului XX, temperatura medie globală a crescut doar cu 0,6 grade Celsius (cu puțin peste 0,56 grade Celsius).
Această accelerare a acumulării gazelor cu efect de seră și a încălzirii globale este atribuită doi factori cheie:
- Efectul cumulativ al 150 de ani de industrializare la nivel mondial; și
- Factori precum suprapopularea și despăduririle, combinate cu mai multe fabrici, vehicule cu motor pe benzină și mașini la nivel mondial.
Este nevoie de acțiune acum
Susținătorii Protocolului de la Kyoto argumentează că luarea de măsuri acum pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră ar putea încetini sau inversa încălzirea globală și ar putea preveni sau atenua multe dintre cele mai grave probleme asociate cu aceasta. Mulți consideră respingerea tratatului de către SUA iresponsabilă și îl acuză pe președintele Bush că face pe placul industriilor de petrol și gaze.
Deoarece Statele Unite reprezintă o parte atât de mare din gazele cu efect de seră la nivel mondial și contribuie atât de mult la problema încălzirii globale, unii experți au sugerat că Protocolul de la Kyoto nu poate reuși fără participarea SUA.
Argumente contra
Argumentele împotriva Protocolului de la Kyoto se încadrează, în general, în trei categorii: cere prea mult; realizează prea puțin, sau este inutil.
Respingând Protocolul de la Kyoto, pe care alte 178 de națiuni îl acceptaseră, președintele Bush a susținut că cerințele tratatului ar dăuna economiei americane, ducând la pierderi economice de 400 de miliarde de dolari și costând 4,9 milioane de locuri de muncă. Bush s-a opus și scutirii pentru națiunile în curs de dezvoltare. Decizia președintelui a atras critici severe din partea aliaților SUA și a grupurilor ecologiste din SUA și din întreaga lume.
Criticii protocolului de la Kyoto își exprimă opinia
Unii critici, inclusiv câțiva oameni de știință, sunt sceptici cu privire la știința fundamentală asociată cu încălzirea globală și afirmă că nu există dovezi reale că temperatura suprafeței Pământului crește din cauza activității umane. De exemplu, Academia Rusă de Științe a calificat decizia guvernului rus de a aproba Protocolul de la Kyoto drept „pur politică” și a afirmat că nu avea „nicio justificare științifică”.
Unii oponenți spun că tratatul nu merge suficient de departe pentru a reduce gazele cu efect de seră, și mulți dintre acești critici pun, de asemenea, sub semnul întrebării eficacitatea unor practici precum plantarea pădurilor pentru a produce credite de comercializare a emisiilor, pe care multe națiuni se bazează pentru a-și atinge țintele. Ei argumentează că plantarea pădurilor ar putea crește dioxidul de carbon în primii 10 ani datorită noilor tipare de creștere a pădurilor și eliberării de dioxid de carbon din sol.
Alții cred că, dacă națiunile industrializate își reduc nevoia de combustibili fosili, costul cărbunelui, petrolului și gazelor va scădea, făcându-le mai accesibile pentru națiunile în curs de dezvoltare. Acest lucru ar muta pur și simplu sursa emisiilor fără a le reduce.
În cele din urmă, unii critici spun că tratatul se concentrează pe gazele cu efect de seră fără a aborda creșterea populației și alte probleme care afectează încălzirea globală, transformând Protocolul de la Kyoto într-o agendă anti-industrială, mai degrabă decât un efort de a aborda încălzirea globală. Un consilier rus de politică economică a comparat chiar Protocolul de la Kyoto cu fascismul.
Situația actuală
În ciuda poziției Administrației Bush cu privire la Protocolul de la Kyoto, sprijinul popular în SUA rămâne puternic. Până în iunie 2005, 165 de orașe americane au votat pentru susținerea tratatului după ce Seattle a condus un efort național de a construi sprijin, iar organizațiile de mediu continuă să îndemne la participarea SUA.
Între timp, Administrația Bush continuă să caute alternative. SUA a fost un lider în formarea Parteneriatului Asia-Pacific pentru Dezvoltare Curată și Climă, un acord internațional anunțat la 28 iulie 2005 la o întâlnire a Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN).
Statele Unite, Australia, India, Japonia, Coreea de Sud și Republica Populară Chineză au convenit să colaboreze la strategii pentru a reduce la jumătate emisiile de gaze cu efect de seră până la sfârșitul secolului XXI. Națiunile ASEAN reprezintă 50 la sută din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial, consumul de energie, populația și PIB-ul. Spre deosebire de Protocolul de la Kyoto, care impune ținte obligatorii, noul acord permite țărilor să-și stabilească propriile obiective de emisii, dar fără aplicare.
La anunț, ministrul australian de externe Alexander Downer a declarat că noul parteneriat va completa acordul de la Kyoto: „Cred că schimbările climatice sunt o problemă și nu cred că Kyoto o va rezolva… Cred că trebuie să facem mult mai mult decât atât.”
Perspective
Fie că susțineți participarea SUA la Protocolul de la Kyoto sau vă opuneți acesteia, statutul problemei este puțin probabil să se schimbe curând. Președintele Bush continuă să se opună tratatului și nu există o voință politică puternică în Congres pentru a-i modifica poziția, deși Senatul SUA a votat în 2005 pentru a-și inversa interdicția anterioară împotriva limitelor obligatorii de poluare.
Protocolul de la Kyoto va continua fără implicarea SUA, iar Administrația Bush va continua să caute alternative mai puțin exigente. Dacă acestea se vor dovedi a fi mai mult sau mai puțin eficiente decât Protocolul de la Kyoto este o întrebare la care nu se va răspunde până când ar putea fi prea târziu pentru a trasa un nou curs.
Editat de Frederic Beaudry
