Dacă v-ați uitat vreodată pe geamul unui avion și ați zărit o serie de inele colorate strălucitoare pe fundalul norilor, ați văzut o glorie.
Probabil ați crezut că este un curcubeu mic, cu o formă ciudată, o greșeală destul de ușor de făcut, având în vedere că o glorie arată ca un cerc plutitor foarte compact de curcubeu, cu linii roșii strălucitoare pe marginea exterioară și albastre în centrul cercului.
Cu toate acestea, curcubeele circulare sunt un fenomen complet diferit de glorie, care este un eveniment unic și special în sine.
O istorie glorioasă
Gloriile au fost raportate științific pentru prima dată la mijlocul anilor 1730, când un grup de exploratori europeni s-a adunat de-a lungul Anzilor peruvieni. Liderul expediției, exploratorul francez Pierre Bouguer, a scris următoarele despre gloria pe care fiecare dintre bărbați a văzut-o:
„Un fenomen care trebuie să fie la fel de vechi ca lumea, dar pe care nimeni nu pare să-l fi observat până acum… Un nor care ne acoperea s-a dizolvat și a lăsat să treacă razele soarelui răsare… Atunci fiecare dintre noi și-a văzut umbra proiectată pe nor… Apropierea umbrei a permis să se distingă toate părțile ei: brațe, picioare, capul. Ceea ce ni s-a părut cel mai remarcabil a fost apariția unei aureole sau glorii în jurul capului, constând din trei sau patru cercuri concentrice mici, foarte viu colorate, fiecare dintre ele cu aceleași culori ca și curcubeul primar, cu roșu la exterior…”
Ceea ce raportează Bouguer, cu umbra fiecărui om pe nori și capul lor înconjurat de glorie ca aureola unui sfânt, se numește spectru Brocken, și este un fenomen care însoțește adesea o glorie.
La acea vreme, singura modalitate de a vedea o glorie era să urci la aceste înălțimi incredibile sau să fii lângă un gheizer sau un izvor termal, potrivit NASA. Pe măsură ce am cucerit cerul prin alte mijloace, inclusiv baloane cu aer cald și avioane, observarea gloriilor a devenit mult mai comună. Chiar și astronauții au raportat că au văzut glorii din zborurile lor cu naveta spațială.
Cum se formează o glorie?
Gloriile sunt întotdeauna situate direct opus soarelui. Ele apar ca rezultat al retroîmprăștierii, sau devierea luminii solare care lovește picături mici de apă. Dacă picăturile sunt uniforme ca mărime, o glorie va fi mai strălucitoare și va avea o puritate mai mare a culorilor, potrivit Observatorului din Hong Kong.
Pentru ca o glorie să fie observată, soarele și observatorul trebuie să fie într-un fel de aliniere unul cu celălalt — acesta este punctul antisolar, sau punctul care este direct opus soarelui față de locul unde se află observatorul. Punctele antisolare sunt relative la observator, motiv pentru care, atunci când acei exploratori europeni au experimentat glorii în Anzi, au observat că membrii echipei lor nu puteau vedea gloriile lor.
„Cel mai surprinzător lucru a fost că”, a scris căpitanul spaniol Antonio de Ulloa. „Dintre cele șase sau șapte persoane prezente, fiecare a văzut fenomenul doar în jurul umbrei propriului cap și nu a văzut nimic în jurul capetelor celorlalți…”
Deși explicația pentru glorii — lumina soarelui și picăturile de apă — sună simplu, fizica reală din spatele ei rămâne un mister pentru noi. Teoria predominantă actuală, propusă de fizicianul Moysés Nussenzveig, este că o glorie este rezultatul tunelării undelor. Așa cum este descris de Nature, tunelarea undelor are loc atunci când lumina solară reflectată nu lovește direct picătura de apă, ca în cazul curcubeelor, ci de fapt trece doar pe lângă picătură. Acest contact apropiat „agită undele electromagnetice din interiorul picăturii”. Acele unde își croiesc în cele din urmă drum afară din picătură și trimit undele de lumină înapoi în direcția sursei lor.
Fizica lor enigmatică face gloriile și mai atrăgătoare. Așa că data viitoare când vedeți o glorie, apreciați nu numai frumusețea ei, ci și prezența sa misterioasă în natură.
