Apa de la robinet din S.U.A. este printre cele mai curate de pe Pământ, în general sigură împotriva microbilor și substanțelor chimice care au afectat sursele de apă ale oamenilor de milenii. În timp ce mare parte din planetă se bazează pe apă potabilă săracă și/sau poluată, americanii pot umple un pahar cu un risc relativ scăzut de cryptosporidium, crom sau chlordane.
Totuși, acest lucru nu a fost întotdeauna cazul — și în multe părți ale țării, încă nu este. La peste 45 de ani de la primul Zi a Pământului, care a inaugurat o nouă eră de conștientizare a mediului, milioane de americani încă beau apă de la robinet periculoasă fără să știe.
Guvernul S.U.A. nu a avut practic nicio supraveghere a calității apei potabile înainte de anii 1970, lăsând sarcina unui mozaic de legi locale care erau adesea aplicate slab și ignorate pe scară largă. Abia după ce Congresul a adoptat Legea Apei Potabile Sigure în 1974, nou-înființata Agenție pentru Protecția Mediului din S.U.A. (EPA) a putut stabili limite naționale pentru anumiți contaminanți din apa de la robinet. Congresul a consolidat ulterior puterile agenției prin amendamente în 1986 și 1996.
Dar, în ciuda a patru decenii de muncă ce au făcut apa de la robinet din S.U.A. mai sigură în general, o multitudine de pericole încă se ascund sub suprafață. Aceasta include amenințări de lungă durată precum plumbul, al cărui risc persistent a fost evidențiat în ultimii ani de situația locuitorilor din Flint, Michigan. Include, de asemenea, o serie de substanțe chimice mai noi, mai puțin cunoscute, multe dintre ele nefiind supuse reglementărilor guvernamentale.
Într-un raport din 2009, EPA a avertizat că „amenințările la adresa apei potabile sunt în creștere”, adăugând „nu mai putem considera apa potabilă drept un lucru de la sine înțeles”. Și în 2010, organizația non-profit Environmental Working Group (EWG) a emis un raport de referință avertizând că cromul-6 — un carcinogen uman probabil, făcut faimos de filmul „Erin Brockovich” din 2000 — este prezent în aprovizionarea cu apă a cel puțin 35 de orașe din S.U.A. EWG a continuat să monitorizeze această problemă, raportând în 2017 că cromul-6 a fost detectat în sursele de apă potabilă ce deserveau peste 200 de milioane de americani.
În 2016, un studiu al Universității Harvard a găsit niveluri nesigure de substanțe polifluoroalchilice și perfluoroalchilice (PFAS) — substanțe chimice industriale legate de cancer, perturbări hormonale și alte probleme de sănătate — în apa potabilă a 6 milioane de americani.
Legea Apei Potabile Sigure acoperă peste 90 de contaminanți, dar zeci de mii de substanțe chimice sunt utilizate în S.U.A., inclusiv peste 8.000 monitorizate de EPA, iar multe dintre efectele lor asupra sănătății rămân neclare. Studiile au legat o serie de substanțe chimice nereglementate de cancer, modificări hormonale și alte probleme de sănătate — și chiar și unele reglementate nu au avut standardele actualizate din anii ’70 — dar niciun nou poluant nu a fost adăugat pe listă din anul 2000.
Pe măsură ce autoritățile de reglementare se luptă să mențină decenii de progres șovăielnic în curățarea apei de la robinet din S.U.A., nenumărați americani vor bea inevitabil apă nesigură mult timp în viitor — atât de la poluanți nereglementați, cât și de la cei reglementați care trec de stațiile de tratare a apei. Nu toți acești poluanți vor fi periculoși, și chiar și unii care sunt ar putea cauza doar dureri ușoare de stomac sau ar putea necesita ani pentru a arăta vreun efect. Dar, deoarece reducerea incertitudinii va fi un proces lent, iată o scurtă privire asupra ceea ce știm despre sursele de apă din S.U.A. și poluanții care le afectează.
În procesare
Cum ajunge deloc poluarea în sursele de apă din S.U.A., din moment ce apa de la robinet trebuie să treacă mai întâi prin stațiile de tratare a apei? Majoritatea contaminanților sunt filtrați sau uciși cu dezinfectanți, dar stațiile de tratare nu sunt perfecte și există modalități prin care microbii și substanțele chimice intreprinzătoare pot fie să se strecoare, fie să ocolească complet instalațiile.
Protejarea calității apei de la robinet înseamnă lupta pe două fronturi interconectate: unul împotriva poluării pe măsură ce aceasta intră în cursurile de apă și altul împotriva apei poluate atunci când ajunge la o stație de tratare. Legea Apei Curate din 1972 este principalul instrument al țării pentru controlul poluării surselor de apă, dar legea este limitată de probleme de aplicare și ambiguitate legală cu privire la corpurile de apă pe care le guvernează. Majoritatea sistemelor de apă din S.U.A. sunt alimentate de ape subterane — care este de obicei mai curată decât apa de suprafață, deoarece este filtrată de sol și roci — dar orașele mari tind să se bazeze pe râuri și lacuri, astfel încât mai mulți americani folosesc sisteme de apă de suprafață, chiar dacă acestea reprezintă o fracțiune din portofoliul acvatic general al țării. Acest lucru face ca sarcina stațiilor de tratare să fie cu atât mai importantă.
O stație tipică de tratare a apei utilizează următorii cinci pași pentru a curăța așa-numita „apă brută” înainte de a o livra clienților:
- Coagulare: Pe măsură ce apa netratată curge în stația de tratare, este amestecată mai întâi cu alaun și alte substanțe chimice care formează particule mici, lipicioase, numite „floc”, care atrag bucăți de murdărie și alte resturi.
- Sedimentare: Greutatea combinată a murdăriei și flocului devine suficient de mare pentru a se scufunda pe fundul bazinului, unde se depune ca sediment. Apa mai curată curge apoi către pasul următor în proces.
- Filtrare: După ce particulele mari de murdărie sunt îndepărtate, apa trece printr-o serie de filtre concepute pentru a curăța „clandestinii” mai mici, inclusiv unii microbi. Aceste filtre sunt adesea făcute din nisip, pietriș și cărbune, imitând procesul natural de filtrare a solului care menține de obicei apele subterane pure în natură.
- Dezinfectare: Tratarea apei obișnuia să se încheie cu filtrarea, dar dezinfectanți au fost adăugați în timpurile moderne pentru a ucide orice microbi care ar fi putut trece de filtre. De obicei, o cantitate mică de clor este adăugată apei filtrate, deși pot fi utilizate și alte substanțe chimice de dezinfectare.
- Depozitare: Odată ce dezinfectanții sunt adăugați, apa este plasată într-un bazin sau rezervor închis pentru a lăsa substanțele chimice să își facă efectul. În cele din urmă, apa curge din zona de depozitare prin conducte către locuințe și afaceri.
Această serie de măsuri de siguranță reprezintă o provocare formidabilă pentru majoritatea contaminanților, mai ales când clorul este adăugat în amestec. Dar invazii încă se întâmplă — una dintre cele mai infame a fost o epidemia de cryptosporidium din 1993 din Milwaukee, Wisconsin, care a îmbolnăvit 400.000 de oameni și a ucis peste 100. Atunci când cursurile de apă naturale sunt puternic contaminate, unele substanțe chimice sau microbi pot trece prin stații de tratare slab construite, întreținute sau operate, iar în alte cazuri, un rezervor tratat poate fi poluat direct de scurgerile de apă de ploaie, deversări ilegale sau scurgeri accidentale. Chiar și substanțele chimice de dezinfectare în sine pot amenința sănătatea publică în cantități suficient de mari.
Ceva în apă
Vara anului ’69 a reprezentat un punct de cotitură în atitudinea americanilor față de poluarea apei, în mare parte datorită unui incendiu izbucnit pe râul Cuyahoga din Ohio. Nu a fost prima dată când un râu din S.U.A. a luat foc — Cuyahoga însuși arsese deja de nouă ori de la Războiul Civil, inclusiv un incendiu din 1952 care a costat 1,5 milioane de dolari — dar a venit într-un moment în care problemele de mediu erau deja în centrul atenției. Președintele Richard Nixon a înființat EPA câteva luni mai târziu, iar prima Zi a Pământului a avut loc în aprilie următor. În cinci ani, atât Legea Apei Curate, cât și Legea Apei Potabile Sigure au fost promulgate.
De atunci, regulile EPA au înăbușit poluarea evidentă a apei, cum ar fi petrolul și substanțele chimice plutitoare care ardeau pe Cuyahoga, dar oamenii de știință au devenit, de asemenea, tot mai preocupați de toxinele mai subtile care nu erau în atenția lor acum 40 de ani.
„Deși am redus fluxul multor poluanți convenționali în sursele noastre de apă de la robinet, acum ne confruntăm cu provocări din partea altor poluanți din surse mai puțin convenționale”, a declarat fosta administratore EPA Lisa Jackson într-un discurs din martie 2010, anunțând un nou plan al EPA pentru apă. „Nu petele vizibile de petrol și deșeurile industriale din trecut, ci poluanții invizibili pe care abia recent am avut știința să îi detectăm. Există o gamă largă de substanțe chimice care au devenit mai răspândite în produsele noastre, în apa noastră și în corpurile noastre în ultimii 50 de ani. Acele mii de substanțe chimice reprezintă marea afacere neterminată a Actului din 1974.”
Chiar și în timp ce EPA lucrează pentru a controla această nouă generație de contaminanți, mulți americani încă nu sunt complet siguri de ultima generație. Majoritatea furnizorilor de apă din S.U.A. respectă reglementările federale și sunt obligați legal să raporteze clienților statutul lor de conformitate, dar riscurile izolate nu sunt neobișnuite. (EPA a recunoscut, de asemenea, probleme de subraportare în ceea ce privește încălcările legate de apa potabilă, sugerând că numărul real este chiar mai mare.)
Poluanții guvernați în prezent de reglementările EPA se încadrează în cinci categorii de bază:
Microbii: Înainte de epoca substanțelor chimice sintetice și a scurgerilor de petrol, bacteriile și virușii erau principalele pericole care pândeau în sursele de apă. Lacurile, râurile și pâraiele găzduiesc o mare varietate de microbi, unii dintre care pot provoca ravagii gastrointestinale dacă ajung în corpul oamenilor. Deși stațiile de tratare îndepărtează acum majoritatea acestora, s-a știut că au trecut prin sistem, ca în epidemia din Milwaukee din 1993. Puțurile private mici se confruntă cu cele mai mari riscuri, deoarece EPA nu le reglementează, în special în zonele rurale unde gunoiul de grajd al animalelor se amestecă cu scurgerile de apă, contaminând uneori sursa de apă subterană a unui puț.
Dezinfectanții și produșii secundari: Clorul este principalul dezinfectant utilizat pentru tratarea apei potabile din S.U.A., dar apa tratată poate conține și produși secundari de dezinfectare, cum ar fi bromatul, cloritul și acizii haloacetic. Clorul este toxic pentru oameni, precum și pentru microbi, și deși cantitățile mici fac apa de la robinet mai sigură, prea mult poate avea efectul opus — cauzând iritații oculare și nazale, disconfort stomacal, anemie și chiar probleme neurologice la sugari și copii mici. Bromatul, acizii haloacetic și o clasă de produși secundari numiți „trialometani totali” au fost, de asemenea, legați de probleme hepatice și renale, precum și de un risc crescut de cancer.
Substanțele chimice anorganice: Pe lângă microbi, substanțele chimice anorganice sunt unul dintre cei mai vechi poluanți ai apei din lume, dar oamenii au contribuit și ei la răspândirea lor. Arsenicul (în imagine) are o lungă istorie de otrăvire a puțurilor pe măsură ce se erodează din depozitele naturale, dar astăzi se găsește și în scurgerile de la livezi și în deșeurile producătorilor de electronice. Metale precum cuprul, plumbul și mercurul pot fi eliberate și din depozitele naturale, dar astăzi sunt mai bine cunoscute pentru că se scurg din conducte corodate sau sunt emise de mine, fabrici și rafinării. Multe au și efecte neurologice severe, în special la copii. Scurgerile bogate în azot de la ferme reprezintă o altă amenințare în creștere, cauzând nu numai „sindromul bebelușului albastru”, ci și înfloririle de alge din spatele „zone moarte” acvatice.
Substanțe chimice organice: Cea mai aglomerată categorie de contaminanți reglementați de EPA este cea a compușilor organici, care includ o gamă largă de substanțe chimice sintetice, de la atrazină la xileni. Deoarece majoritatea substanțelor chimice artificiale sunt relativ noi în comparație cu metalele vechi precum plumbul și mercurul, cunoștințele noastre despre efectele lor asupra sănătății sunt adesea neclare. Se crede că multe cauzează cancer sau perturbă sistemul endocrin, în timp ce altele au fost implicate în tot felul de afecțiuni, de la cataractă la insuficiență renală. Deși substanțele chimice organice reprezintă cel mai mare număr de poluanți reglementați, mii de alții încă nu au fost reglementați deloc.
Radiația: Deși este o preocupare mai puțin răspândită și urgentă decât mulți contaminanți, radiația este un alt carcinogen puternic care poate ocupa sursele de apă fără a se face simțită. Atomii radioactivi, cunoscuți sub numele de „radionuclizi”, sunt în principal un poluant natural al apei, emanând din depozite naturale de radiu, uraniu și alte metale radioactive. Consumul pe termen lung de apă impregnată cu radiații este un factor de risc major pentru cancer, similar cu respirația gazul radon, care este adesea prins în subsoluri după ce se ridică din solul de dedesubt.
Economia subterană
Lucruri precum arsenicul, E. coli și PCB sunt contaminanți bine cunoscuți ai apei, dar o altă potențială amenințare este adesea trecută cu vederea de public — injecția subterană, o practică industrială care implică injectarea de lichide de înaltă presiune în puțuri subterane adânci. Datează cel puțin din anul 300 d.Hr., când era folosită în China pentru a extrage sare din depozite adânci, iar astăzi este adesea utilizată în minerit, foraj, eliminarea deșeurilor și pentru a preveni intruziunea apei sărate în apropierea coastelor. EPA are putere limitată de a reglementa puțurile de injecție, acordată mai întâi prin Legea Apei Potabile Sigure și ulterior prin amendamentele din 1986 la Legea privind Conservarea și Recuperarea Resurselor; ideea este de a preveni eliberările toxice fără a împovăra producția de energie din S.U.A.
Unul dintre cele mai controversate tipuri de injecție subterană este o metodă cunoscută sub numele de fracturare hidraulică, sau simplu „fracking”, care a devenit o tehnică comună pentru stimularea producției din puțurile de petrol și gaze naturale. După ce un puț a fost forat în rocă, un fluid (de obicei apă amestecată cu substanțe chimice vâscoase) este injectat la presiune înaltă, extinzând fracturile adânci din rocă care sunt apoi umplute cu un „agent de susținere” (de obicei nisip suspendat în substanțe chimice) pentru a împiedica închiderea crăpăturilor odată ce presiunea este eliberată. Noile crăpături, mai largi, permit apoi petrolului sau gazului să curgă mai liber la suprafață, îmbunătățind productivitatea puțului.
Fracking-ul este intens dezbătut din mai multe motive — poate provoca cutremure, de exemplu, și face parte dintr-o investiție nesustenabilă în combustibili fosili — dar o mare parte din controversă s-a concentrat pe modul în care afectează sursele de apă. Există puține date comprehensive care să arate cât de multe substanțe chimice de fracking ajung în apele subterane, iar companiile de foraj nu sunt obligate să divulge ce substanțe chimice injectează în puțurile lor. Cu toate acestea, există anecdote extreme — cum ar fi o casă din Corsica, Pennsylvania, care a explodat în 2004 din cauza metanului din conductele de apă, ucigând trei persoane — și plângeri tot mai numeroase în orașele cu o creștere rapidă a industriei energetice din întreaga țară. Doar în Pennsylvania, au existat zeci de cazuri de „migrație a metanului” în ultimul deceniu, rezultând adesea în fierberea gazului natural din robinetele unei case.
După ani de rezistență la presiunile de a lua măsuri împotriva fracking-ului, EPA a anunțat în 2010 că va lansa un studiu major privind modul în care practica afectează sursele de apă — parte a efortului mai amplu al agenției pentru o calitate mai bună a apei din S.U.A., inclusiv reguli mai stricte pentru mineritul cu îndepărtarea vârfurilor de munte în Munții Apalași. În 2015, EPA a raportat inițial „niciun indiciu că fracking-ul contaminează sistematic apa”, deși o actualizare din 2016 a adăugat că „EPA a găsit dovezi științifice că activitățile de fracturare hidraulică pot afecta resursele de apă potabilă în anumite circumstanțe.” Este încă nevoie de mai multe cercetări, a declarat la acea vreme un oficial EPA pentru New York Times.
Șocul sticlei
Cu atâtea amenințări potențiale în apa de la robinet, este mai inteligent să cumpărați pur și simplu apă îmbuteliată?
Mulți americani păreau să creadă acest lucru de-a lungul anilor ’90 și începutului anilor 2000, dar costurile financiare și de mediu ale apei îmbuteliate sunt acum considerate, pe scară largă, că depășesc șansa mică de a fi otrăvit de la chiuveta de bucătărie. În primul rând, apa îmbuteliată este adesea puțin mai mult decât apă de la robinet ambalată, deoarece multe companii folosesc aceleași surse de apă municipale care alimentează locuințele și afacerile. Chiar dacă compania tratează apa suplimentar înainte de îmbuteliere, costul acumulat al cumpărării sticlelor este un preț ridicat de plătit pentru nicio garanție că apa este mai sigură. Și, desigur, principalul argument împotriva sticlelor de apă se referă mai mult la sticlele în sine — aproape întotdeauna făcute din plastic, ele nu se biodegradează și, dacă nu sunt reciclate, se adună în gropile de gunoi, pâraie, canale de scurgere și pe plaje, găsindu-și adesea drumul către Marea Insulă de Gunoi din Pacific (sau alte insule de gunoi).
Apă, apă peste tot…
Deși apa îmbuteliată a primit laude pentru că oferă o alternativă fără zahăr și calorii la sucuri în magazinele de proximitate și automate, aceasta nu rezistă unei comparații directe cu apa de la robinet, având în vedere costurile mult mai mari ale sticlelor. Nu numai că majoritatea apei de la robinet din S.U.A. este sigură, dar furnizorii municipali de apă sunt obligați prin Legea Apei Potabile Sigure să le ofere clienților un raport „Dreptul de a ști” care detaliază ce contaminanți se află în apa lor. Pentru oricine este preocupat de calitatea apei potabile locale, acesta este un bun punct de plecare.
Dacă apa locală nu este la standard, filtrele de apă de uz casnic pot oferi o opțiune mai sustenabilă decât sticlele de apă. Este disponibilă o gamă largă de produse, de la filtre mici pentru robinet la sisteme complete de osmoză inversă pentru întreaga casă. Acestea din urmă pot fi costisitoare, dar în timp ce purificatoarele mai mici de la companii precum Brita sau Pur ar putea fi o afacere mai bună, filtrele lor trebuie întreținute corespunzător. Neglijarea lor poate permite dezvoltarea mucegaiului, anulând scopul încercării de a purifica apa de la robinet, care probabil era mai curată înainte de a trece printr-un filtru mucegăit.
Credite imagini
Bacterii: USDA Agricultural Research Center
Minereu de arsenic: Encyclopædia Britannica
Trifoi radioactiv: U.S. Nuclear Regulatory Commission
