Care este diferența dintre șobolani și șoareci?

Atât șoarecii, cât și șobolanii sunt rozătoare, iar unele specii sunt chiar membre ale aceleiași familii științifice. Când sunt mici, sau când vezi doar urme ale prezenței lor, pot fi greu de distins. Cu toate acestea, poți învăța cum să deosebești un șoarece de un șobolan după caracteristicile sale fizice și (în unele cazuri) după comportamentul său.

Clasificare

Șoarecii și șobolanii eurasiatici (Mus și Rattus) fac parte ambele din familia Muridae – dar există și specii care pot fi considerate excepții. Șoarecii căprioară (Deer mice), de exemplu, fac parte dintr-un gen (Peromyscus) și o familie (Cricetidae) complet diferite, chiar dacă pot părea destul de similari pentru un ochi neantrenat. La fel, numeroasele specii de șobolani cangur (genul Dipodomys) fac parte din aceeași familie Heteromyidae ca și rudele lor native din America de Nord, șoarecii cangur de buzunar (pocket mice) (genul Perognathus).

Caracteristici

Un șoarece de casă are o lungime între 5 și 10 centimetri, cu urechi mari și blană albă, maro sau gri. Șoarecii au botul triunghiular distinctiv și mustăți lungi. Coada lor este lungă, subțire și păroasă. Deși sunt timizi, șoarecii sunt rozătoare sociale și teritoriale. Cei mai comuni șoareci din America de Nord sunt șoarecele de bumbac (cotton mouse), șoarecele vestic de recoltă (western harvest mouse), șoarecele cu picioare albe (white-footed mouse), șoarecele căprioară (deer mouse) și șoarecele de casă (house mouse).

Pe lângă faptul că sunt mai mari (aproximativ între 18 și 23 de centimetri lungime), șobolanii au botul mai bont decât șoarecii. Coada lor este, de obicei, lipsită de păr și solzoasă. Printre cei mai comuni șobolani din America de Nord se numără șobolanul brun (sau șobolanul norvegian), o specie invazivă care poate perturba vegetația naturală pentru păsări și alte animale. Atât șobolanii, cât și șoarecii sunt nocturni și produc zeci de excremente pe parcursul zilei – până la 50 pentru șobolani și până la 100 pentru șoareci.

O altă modalitate de a deosebi aceste două rozătoare este să căutați urme de grăsime. Șobolanii au o probabilitate mai mare să lase urme pe suprafețele atinse.

Stare de conservare

Pierderea habitatului este cea mai mare amenințare pentru șobolani și șoareci, cauzată în mare parte de invadarea habitatelor lor native de către oameni și de către pisicile lor. De exemplu, habitatul șoarecelui auriu (Ochrotomys nuttalli) din peninsula Florida este din ce în ce mai fragmentat din cauza utilizării terenurilor de către om, ceea ce îi face aproape imposibil să recolonizeze zonele din care a fost eliminat.

Speciile native de șoareci și șobolani joacă roluri importante în habitatele lor, servind drept hrană pentru mulți prădători care sunt ei înșiși pe cale de dispariție. Majoritatea acestor șoareci și șobolani există în vestul Statelor Unite, în principal în California și Arizona, sau în sudul Americii, în principal în Florida. Dintre cele 80 de mamifere de pe lista Speciilor pe cale de dispariție a U.S. Fish & Wildlife Service, aproape un sfert sunt fie șoareci, fie șobolani.

Spre deosebire de mamiferele mai carismatice sau fotogenice care sunt pe cale de dispariție, cum ar fi pantera de Florida__END_PLACE_HOLDER__ sau __PLACEHOLDER_ID_8__lupul cenușiu, șoarecii și șobolanii primesc puțină simpatie publică. Adesea, eforturile de a-i proteja sunt combătute de interese bine stabilite care le-au redus habitatul sau au încercat activ să-i extermine. De exemplu, șoarecele săritor de luncă din New Mexico (Zapus hudsonius) a fost desemnat pentru prima dată pe cale de dispariție în 2014, dar abia după opt ani de bătălii juridice cu crescătorii de vite, FWS a putut să pună în aplicare un plan de recuperare.

Totuși, unii șoareci și șobolani pe cale de dispariție beneficiază de protecție. Șoarecele cangur de buzunar din Pacific (Perognathus longimembris pacificus) este amenințat de fragmentarea habitatului său istoric de dune nisipoase și tufișuri de coastă, din comitatul Los Angeles până la granița cu Mexicul. Părea să fie dispărut până când o singură populație a fost descoperită în comitatul Orange în 1994. Un program de reproducere în captivitate la Grădina Zoologică din San Diego a dus la reintroduceri în 2016, dar specia este încă considerată cea mai pe cale de dispariție dintre toate speciile de șoareci cangur de buzunar din America de Nord.

De-a lungul Coastei Golfului (Gulf Coast), cinci specii de șoareci de plajă sunt pe cale de dispariție. Locuințele lor din dunele de coastă sunt amenințate nu numai de dezvoltarea umană și utilizarea recreativă a plajelor, ci și de frecvența și intensitatea crescândă a furtunilor de coastă. Cu eforturi de a diminua prezența pisicilor și a luminilor artificiale, totuși, șoarecii își revin – dar nu suficient pentru a fi scoși de pe lista speciilor pe cale de dispariție.

Dintre șobolanii nativi, aproape toți cei pe cale de dispariție sunt șobolani cangur, supraviețuind în regiuni izolate din vestul Canadei, Mexicului și Statelor Unite. Șobolanul cangur gigant (Dipodomys ingens) trăiește în pajiști de-a lungul marginii vestice a văii San Joaquin din California, dar este din ce în ce mai amenințat de extinderea utilizării agricole și a dezvoltării urbane.

Prin contrast, șobolanul cangur al lui Stephens (Dipodomys stephensi) se descurcă relativ bine. După ce un plan de conservare a habitatului i-a crescut numărul, FWS a propus reclasificarea sa ca specie amenințată în loc de pe cale de dispariție – și a reușit. Soarta șobolanilor și șoarecilor nativi rămâne, totuși, precară.