Oamenii nu sunt singurele animale care se aventurează în democrație. Turmele de cerbi roșii, de exemplu, se mișcă doar când cel puțin 60 la sută dintre adulți se ridică. Bivolii africani votează și ei cu picioarele, în timp ce albinele își construiesc consensul prin lovituri cu capul.
Și acum, oamenii de știință au descoperit un exemplu deosebit de ciudat. Conform unui studiu, câinii sălbatici africani din Botswana iau decizii colective strănutând.
Autorii studiului au aflat acest lucru observând haite de câini sălbatici în Delta Okavango. Încercau să înțeleagă cum câinii sălbatici africani – o specie pe cale de dispariție, cunoscuți și sub numele de lupi pictați – decid colectiv când să meargă la vânătoare.
Câinii sălbatici africani se odihnesc mult, ceea ce este obișnuit pentru carnivore. Dar când în cele din urmă se urnesc din perioadele de odihnă, deseori încep „ceremonii de salut cu energie înaltă” cunoscute sub numele de adunări sociale, scriu cercetătorii în studiul lor, publicat în Proceedings of the Royal Society B. Aceste adunări sunt uneori urmate de acțiuni de grup, cum ar fi mersul la vânătoare, dar nu întotdeauna.
„Am vrut să înțeleg mai bine acest comportament colectiv și am observat că animalele strănutau în timp ce se pregăteau să plece”, spune co-autorul studiului Neil Jordan, cercetător la Universitatea din New South Wales, într-o declarație despre studiu.
„Am înregistrat detalii despre 68 de adunări sociale de la cinci haite de câini sălbatici africani”, spune Jordan, „și nu ne-am putut crede ochilor când analizele noastre ne-au confirmat suspiciunile. Cu cât se produceau mai multe strănuturi, cu atât era mai probabil ca haita să pornească și să înceapă vânătoarea. Strănutul acționează ca un tip de sistem de vot.”
Strănutul pentru a pleca
Aproape toate animalele sociale au o metodă de a lua decizii de grup, notează autorii studiului, iar unul dintre cele mai evidente exemple este atunci când toată lumea este de acord să se mute dintr-un loc de odihnă. Înainte ca acest comportament colectiv să se întâmple, indivizii folosesc deseori semnale care „funcționează într-un tip de cvorum”, scriu ei, „unde un semnal specific trebuie să atingă un anumit prag înainte ca grupul să își schimbe activitatea.”
O gamă largă de specii fac acest lucru, iar multe folosesc sunete specifice pentru a-și face cunoscute dorințele. Un cvorum de „chemări de mișcare” poate convinge suricatele să-și schimbe zonele de căutare a hranei, de exemplu, în timp ce maimuțele capucin pornesc la drum doar dacă un număr suficient de votanți emit un zgomot trilat. Până acum, însă, nu se știa că vreun animal votează strănutând.
Strănuturile câinilor sălbatici nu sunt chiar un „a-ciu” stereotipic, potrivit co-autoarei studiului și cercetătoarei de la Universitatea Brown, Reena Walker, care declară pentru The New York Times că sunt mai degrabă o „expirație forțată audibilă, rapidă, prin nas”.
Și deși pare să se potrivească cu modelul animalelor sociale care stabilesc un cvorum – autorii studiului descriu strănuturile câinilor drept „voturi” – vor fi necesare mai multe cercetări pentru a clarifica cât de intenționat este comportamentul. Acestea fiind spuse, studiul a dezvăluit și o altă ciudățenie care susține ideea câinilor votanți.
Pe măsură ce studiau câinii sălbatici din Botswana, cercetătorii au descoperit o nuanță în adunările sociale: strănuturile unor câini păreau mai influente decât ale altora.
„Am constatat că atunci când masculul și femela dominanți erau implicați în adunare, haita trebuia să strănute doar de câteva ori înainte să pornească”, spune Walker într-o declarație. „Totuși, dacă perechea dominantă nu era implicată, erau necesare mai multe strănuturi – aproximativ 10 – înainte ca haita să pornească.”
Democrația există pe un continuum, iar câinii sălbatici nu sunt deloc singurii care ponderează voturile inegal. Într-un raport din 1986 despre babuinilor galbeni, de exemplu, primatologii au notat că „acordul celor două femele cele mai influente și deseori al masculului adult era necesar pentru ca sugestiile altor indivizi să influențeze deciziile grupului.”
Totuși, chiar dacă nu sunt în întregime democratice, animalele sociale pot oferi indicii valoroase despre modul în care evoluează luarea deciziilor colective. Studierea lor ne-ar putea ajuta potențial să înțelegem originile abilităților de construire a consensului la propria noastră specie, deși aceste animale merită să fie înțelese și pentru ele însele. Iar pentru câinii sălbatici africani – o specie pe cale de dispariție, conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) – timpul pentru înțelegere s-ar putea să se scurgă.
Spațiu pentru a hoinări
Câinii sălbatici africani hoinăreau odinioară în toată Africa sub-sahariană, conform IUCN, ocupând aproape orice habitat disponibil, cu excepția pădurilor tropicale de câmpie și a celor mai uscate deșerturi. Sunt prădători vicleni și oportuniști, vânând în mare parte antilope de dimensiuni medii, dar și prăzi mai mici, cum ar fi porci mistreți, iepuri și șopârle.
Dar deoarece haitele lor au nevoie de teritorii mari pentru a-și asigura existența, numărul câinilor sălbatici a scăzut în ultimele decenii pe măsură ce oamenii își divizează din ce în ce mai mult habitatele. „Principala amenințare la adresa câinilor sălbatici africani este fragmentarea habitatului, care crește contactul lor cu oamenii și animalele domestice, rezultând în conflicte între oameni și animale sălbatice și transmiterea bolilor infecțioase”, explică IUCN. Locuind în apropierea oamenilor, înseamnă și că mai mulți câini sălbatici mor pe drumuri sau în capcane destinate altor animale.
Câinii sălbatici africani au dispărut din mare parte a fostului lor areal, și doar aproximativ 6.000 de adulți mai există acum în 39 de subpopulații. Oamenii invadează zone mari din habitatul lor, și, așa cum notează IUCN, efectele acestui lucru „nu au încetat și este puțin probabil să fie reversibile în majoritatea arealului istoric al speciei.”
Asta nu înseamnă, totuși, că este o cauză pierdută. Opinia publică este adesea esențială pentru salvarea speciilor pe cale de dispariție, și deși majoritatea oamenilor probabil nu ar dori să lase câinii sălbatici africani să dispară, astfel de animale evazive pot părea din gândurile noastre înainte de a dispărea din realitate. Pentru a mobiliza mai mult sprijin, Walker declară pentru National Geographic, trebuie să menținem câinii sălbatici africani în atenția mai multor oameni. Și deoarece oamenii tind să aibă o slăbiciune pentru mamiferele sociale cu care se pot identifica, cercetări de acest gen nu sunt de neglijat.
„Sunt animale absolut superbe, concentrate pe cooperare și pe unitatea familiei lor, haita”, spune Walker. „Cu cât mai mulți oameni sunt conștienți de cât de uimitoare sunt aceste animale, cu atât mai bine.”
