Atunci când am scris recent despre o cabană construită pe stâlpi — o căsuță construită pe fundații fără beton — m-am tot gândit că îmi amintea de propria mea cabană din pădure de lângă Algonquin Park din Ontario, Canada. Ambele sunt construite pe stâlpi, ambele prezintă structuri liniare simple și ambele sunt relativ mici. Nu am postat niciodată despre ea pe PlanetaNoastra dintr-o serie de motive pe care le voi explica, dar am decis că există câteva motive bune să o fac acum.
Dar mai întâi, puțină istorie.
Eram un tânăr arhitect la sfârșitul anilor ’80, renovând o căsuță pe Lacul Bays, făcând fotocopii într-un birou imobiliar local din orașul Dorset, când am văzut anunțul pentru acest dom geodezic. Se vindea la un preț ridicol de mic – chiar și pe atunci. Dar s-a dovedit că în Muskoka, Ontario, nimeni nu voia lacuri mici (ei voiau bărci mari), nimeni nu voia acces pe apă, nimeni nu voia proprietăți care erau doar stâncă și prăpastie și, cel mai important, nimeni nu voia un dom geodezic. Eu trebuia să-l am.
Domul a fost construit la sfârșitul anilor ’60 de un inginer care văzuse Pavilionul American la Expo 67 din Montreal și l-a construit din panouri sandwich făcute în casă, din placaj și lemn de doi pe doi. Era deja într-o stare proastă când l-am cumpărat. Prima dată când am deschis ușa, purtându-mi fiica de șase luni, ușa îmbibată de apă a căzut din balamale și aproape ne-a zdrobit.
Dar era și la doar câțiva metri de apă și, din anii ’70, când a fost introdus regulamentul de urbanism, se impunea o distanță de retragere de 20 de metri. În primii ani, dormeam în cabana de dormit originală din 1954, la nouăzeci și unu de metri distanță, apoi petreceam ziua la dom și pe stânci. Cabanele mici separate pentru dormit, cunoscute sub numele de „bunkies”, sunt permise. Regulamentul permitea extinderi în spatele clădirilor existente, chiar dacă se aflau în zona de retragere, așa că am proiectat o serie de căsuțe mici interconectate lângă și în spatele domului.
Proprietățile cu acces pe apă nu sunt de obicei folosite pe tot parcursul anului; mulți oameni le deschid în weekendul de Victoria Day (al treilea luni din mai) și le închid de Ziua Recunoștinței din Canada. Asta facem și noi. Aici ne vedeți închizând anul trecut. Docul este deconectat de mal pentru ca gheața să nu-l miște. Totul ajunge cu acea barcă mică de aluminiu.
De aceea, cabana este de fapt doar un cort din placaj fără izolație – doar stâlpi aparenți și placaj. Stau în toate hainele mele de lână și cu o pălărie scriind asta la 13 grade Celsius pe 22 mai.
Dar, în afara stâlpilor și a placajului, există o poveste în orice altceva. Ușile au fost luate dintr-o renovare de birou, probabil instalate în anii ’80 și înlocuite în anii ’90. Masa din sufragerie este tăiată dintr-o pistă de bowling, pe o bază făcută de tatăl meu; a fost în cabana lui ani de zile. Tatăl meu a făcut și bufetul – este făcut din pardoselile containerelor de transport maritim. Pardoselile sunt doar înveliș cu uretan.
Bucătăria este la capăt, cu aragazul electric pe o peninsulă și frigiderul ascuns în spatele cutiei de placaj. Aceasta este o mare diferență față de cealaltă cabană pe care am arătat-o recent; putem pune o poartă retractabilă la capăt pentru a ține copiii și câinii departe de bucătărie când gătim. Există o scară pliabilă către un mansardă deasupra bucătăriei pentru oaspeți. (Chiar ar fi trebuit să îndepărtez acele pături pentru fotografie.)
Ferestrele, probabil vechi de 100 de ani și încă în stare excelentă, provin dintr-o renovare a casei surorii mele din anii ’90. Observați precizia încadramentului. Constructorul Brad Johnson a dispus perfect stâlpii în jurul ferestrelor, ca și cum ar fi fost un cadru de fereastră. Cele care se deschid sunt articulate în partea de sus și ridicate cu șnururi și scripeți.
În spatele bucătăriei se află zona de baie, cu o chiuvetă de la începutul anilor ’60, scoasă din apartamentul mamei mele în timpul unei modernizări. În spatele ușii se află o toaletă cu compost care avea odinioară un semn „numai pentru bunici” pentru când vizita mama – toți foloseam dependința de sus pe deal. Nu există duș; în schimb, mergem să înotăm.
În spatele domului și al bucătăriei, există o verandă cu plasă. Puteți vedea copacul mare în dreapta; fiecare cutie a fost proiectată în jurul copacilor existenți. Doar unul a fost pierdut în timpul construcției: eu l-am proiectat ocolind, dar Brad a crezut că este aproape mort și prea aproape. În spatele acestei cutii se află o alta cu două dormitoare de 2,1 pe 2,4 metri pentru copii și unul de 3 pe 3,7 metri pentru Kelly și mine.
De la o ușă din spate, puteți urca pe deal spre dependință. Întotdeauna am vrut o casă în formă de A și în sfârșit am obținut una cu această micuță construcție. Acum folosesc toaleta cu compost din interior, dar sunt singurul care o face, cu excepția cazului în care plouă torențial.
Vederea înapoi de la dependință către cabana principală. Dacă nu era să cadă pe cabană, nu am scos niciodată un copac; ei au fost aici primii.
Am folosit domul ca spațiu de locuit timp de câțiva ani. Am făcut tot ce am putut pentru a-l salva, înlocuind panouri și suporturi, dar nu mai era sigur și a stat câțiva ani în care l-am închis complet cu bandă galbenă. Regulamentul permite înlocuirea unei structuri nesigure din punct de vedere structural cu una de aceeași dimensiune, așa că am proiectat o cutie pentru a înlocui domul. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu mi-am arătat niciodată cabana înainte: am făcut o treabă teribilă, teribilă proiectând asta.
Deoarece domul se detașa de restul, am pus această cutie la un unghi de 45 de grade pentru a putea reutiliza podul/tunelul existent către dom și a avea aceeași vedere ca domul. Am proiectat un acoperiș excesiv de complex, astfel încât se înclina din toate cele patru laturi. Constructorul Brad a spus că arată ca un Pizza Hut și nu mi-am mai scos acea imagine din cap.
De asemenea, curge. Domul rotund ar fi putut fi imposibil de mobilat, dar am pus totul în locul greșit, așa că și aceasta este la fel. Ar fi trebuit să o izolez; domul era izolat, de aceea intram în el în zilele reci. În schimb, am pus acea folie cu bule inutilă, acoperită cu folie metalică, între placaj și astereală.
Ferestrele din colț se potrivesc cu vederea din dom, dar am cumpărat unități noi cu geam dublu, învățând ulterior că nu ar trebui folosite niciodată unități sigilate într-o clădire neîncălzită. Când se răcesc atât de mult, se sparg sigiliile și se umplu cu umezeală – modelul pe care îl vedeți în sticlă. Și nu, nu arăt alte fotografii interioare, încă îmi este prea jenă.
Există multe motive pentru care am renunțat să fiu arhitect, dar unul dintre ele a fost că eram pur și simplu teribil la asta. Acesta a fost ultimul lucru pe care l-am proiectat vreodată și a dovedit punctul.
Există multe alte motive pentru care nu am discutat asta înainte. Pe măsură ce am evoluat ca PlanetaNoastra, mi-am dat seama cât de greșit este să conduci 241 de kilometri într-o direcție către o a doua casă superfluă. Deși, acum venim la jumătatea lunii iunie și rămânem până la jumătatea lunii septembrie. Singura căldură provine de la un șemineu pe lemne, când eu vorbesc despre problemele arderii lemnului, chiar și la țară. De fiecare dată când mă urc în barcă, simt ipocrizia.
Pe de altă parte, de fiecare dată când merg prin acel tunel stupid care leagă cele două cutii principale – căptușit pe o parte cu poveștile mele maritime de Patrick O’Brian și cele cu John D. McDonald ale tatălui meu, iar pe cealaltă parte cu colecția mea de discuri și jocurile pe care le jucam cu copiii – simt că aceasta este acasă.
Cu toate greșelile și problemele ei, există totuși lecții de învățat din ea și lucruri de care să fii mândru. Este un produs al timpului său și nu o să mă mai simt vinovat în legătură cu asta.
