Când am auzit prima dată despre activiștii climatici Just Stop Oil aruncând supă peste un tablou de Van Gogh, eram în vacanță în munții din North Carolina. Mă furișasem pentru scurt timp de la activitățile de familie pentru a-mi răsfoi cronologia Twitter, înainte ca aplicația cu pasărea să se fi cufundat în haosul său actual. Și atunci am văzut filmări ale acțiunii, însoțite de un alt „om de climă” pe care îl respect profund și care deplângea ceea ce el vedea ca un atac asupra frumuseții, artei și culturii.
„Frumusețea, arta și cultura sunt ceea ce apărăm”, a fost perspectiva lui (oarecum parafrazată) asupra acestor șicane.
Reacția mea instinctivă a fost să fiu de acord cu prietenul meu. Am participat la destule proteste de-a lungul anilor. Și unele dintre ele au fost perturbatoare și chiar ilegale. Totuși, sunt suficient de mult un produs al educației mele englezești de clasă mijlocie pentru a mă simți inconfortabil dacă un act depășește limita spre—vai!—lipsă de politețe sau—groază!—inconveniență. Și deși sunt profund îngrijorat pentru generațiile viitoare într-o lume care se încălzește alarmant, sunt de asemenea îngrijorat pentru generațiile într-o lume în care arta, rațiunea și intelectul par uneori să joace rolul secundar în fața spectacolului, retoricii și indignării.
Așadar, întorcându-mă la vacanța în familie, am postat un tweet oarecum cu limbaj… mai puțin cenzurat, exprimându-mi dezaprobarea.
Ceea ce este important despre reacțiile instinctive, însă, este că nu sunt întotdeauna deosebit de bine fundamentate. Când m-am întors din vacanță și am început să aprofundez dezbaterea, am citit alți oameni preocupați de climă, pe care îi respect în egală măsură, apărând protestatarii. Sau, cel puțin, reamintindu-ne celorlalți că aprobarea universală sau discuția civilizată nu este neapărat scopul final pentru tinerii care luptă pentru viitorul lor.
Și în interviu după interviu, Phoebe Plummer, una dintre protestatare, a explicat că nu au fost deosebit de surprinși de faptul că unii oameni au reacționat negativ la protest. Potrivit lui Plummer, însă, actele împotriva artei au scopul de a stârni indignare, deoarece sunt menite să fie un răspuns proporțional la un guvern care continuă să-și pună propria populație în pericol:
Este un punct de vedere corect și articulat. Și este un bun memento că rareori în istorie protestele perturbatoare au fost binevenite sau universal lăudate la momentul respectiv. Fie că este vorba de rebelii de la Boston Tea Party care aruncau marfă în mare sau de sufragete spărgând geamuri în lupta lor pentru dreptul la vot, violența împotriva proprietății a jucat un rol în mișcările populare care sunt, cel puțin retrospectiv, considerate de cultura majoritară ca fiind de partea corectă a istoriei.
Phoebe Plummer, NPR
Since October, we have been engaging in disruptive acts all around London because right now what is missing to make this change is political will. So our action in particular was a media-grabbing action to get people talking, not just about what we did, but why we did it.
Și așa cum ne-a reamintit R.H. Lossin în The Nation în timpul protestelor Black Lives Matter din 2020, chiar și Reverendul Martin Luther King Jr, care a fost celebrat postum de establishment pentru nonviolența sa, a avut viziuni mult mai nuanțate asupra pagubelor materiale în timpul erei drepturilor civile decât ne-ar putea face cultura noastră să credem:
Așadar, toate aceste echivocuri înseamnă că am făcut un cerc complet și acum susțin aruncarea cu supă în artă? Nu chiar. Acțiunea cu Van Gogh m-a lăsat în continuare simțind, ca și supa, oarecum rece.
Atacul cu supă din Londra nu este un incident izolat. De atunci, alte opere de artă au fost țintite de activiști, inclusiv „Fata cu cercel de perlă” la Haga, Olanda; „Țipătul” la Oslo, Norvegia; tablouri de Goya la Madrid, Spania; un tablou de Warhol la Canberra, Australia; un tablou de Klimt la Viena, Austria; un tablou de Emily Carr la Vancouver, Canada; și o mașină de artă proiectată de Warhol la Milano, Italia.
Unde am ajuns este că opinia mea despre acea acțiune specifică nu este cu adevărat importantă. Important este că empatizez 100% profund cu tinerii care se simt pierduți, trădați și profund deziluzionați de promisiunile goale și progresele lente care, în cele mai bune scenarii, vor lăsa în continuare milioane de oameni să moară.
Aș fi ales o altă metodă de protest? Da. M-aș fi simțit profund enervat dacă aș fi călătorit pentru a vedea un tablou și vizita mea ar fi fost stricată de tineri furioși? Probabil. Dar, de asemenea, am vreo idee ce acțiune (sau acțiuni) vor fi cele care vor împinge în sfârșit cultura noastră să ia această criză la fel de în serios pe cât ar cere știința? Aici, pot spune fără echivoc, că nu am.
Nesupunerea civilă este, așa cum sugerează și numele, o strategie inerentă de încălcare a regulilor. Cu această încălcare a regulilor vin consecințe. Dar și acesta este scopul.
Deoarece practicienii acestor strategii le folosesc cu deplina cunoaștere a sancțiunilor penale care ar putea veni în calea lor. Punându-și corpurile și, potențial, libertatea în pericol, protestatarii ne forțează pe ceilalți să privim probleme pe care altfel am fi dispuși să le ignorăm.
Dacă timpul pe care eu și alții l-am petrecut discutând despre motivațiile lor este un indicator, atunci protestatarii Just Stop Oil își pot numi acțiunile un succes. Acum, dacă mă scuzați, există o mulțime de alte figuri în societate care merită de fapt indignarea mea.
