Când beți ceai sau cafea fierbinte dintr-o ceașcă de plastic, ați putea înghiți trilioane de fragmente de plastic atât de mici încât 1.000 dintre ele ar încăpea pe un fir de păr uman.
Acesta este un rezultat îngrijorător dintr-un studiu publicat luna aceasta în jurnalul Environmental Science and Technology, care a testat câte nanoplastice—fragmente de plastic cu o dimensiune mai mică de 0,001 milimetri—sunt eliberate atunci când sunt expuse la apă.
„[C]el mai important rezultat a fost măsurarea particulelor sub 100 nm [nanometri] în apă provenind de la obiecte pe care oamenii le folosesc în viața de zi cu zi”, a declarat prin e-mail pentru PlanetaNoastra co-autorul studiului și chimistul de la Institutul Național de Standarde și Tehnologie (NIST), Christopher Zangmeister.
Microplastice vs. nanoplastice
Microplasticele sunt fragmente mici de material plastic care sunt de obicei mai mici de câțiva milimetri. În ultimii ani, oamenii de știință au creat termenul „nanoplastic” pentru fragmentele de plastic mai mici de câțiva micrometri. Diferențierea este utilă deoarece nanoplasticele sunt „foarte dificil de izolat din mediul lor cu metode simple, cum ar fi filtrarea, care pot fi folosite pentru microplastice”.
În apă fierbinte
Echipa de studiu de la NIST a vrut să vadă ce s-ar întâmpla dacă articolele obișnuite din plastic ar fi expuse la apă la temperaturi crescânde. Deși autorii studiului au testat de fapt mai multe tipuri de plastic — și au descoperit că toate eliberau nanoplastice — au ales să se concentreze în studiu pe două tipuri: pungi de nailon de uz alimentar și căni de cafea căptușite cu polietilenă de joasă densitate. Nailonul de uz alimentar este frecvent utilizat în industria alimentară atât pentru ambalarea, cât și pentru gătirea alimentelor, în timp ce cănile de cafea sunt „ubicu”, explică Zangmeister.
Au expus materialele la apă la temperaturi crescânde și au descoperit că acestea eliberau mai multe nanoplastice pe măsură ce apa se încălzea.
„Numărul de particule eliberate în apă crește rapid odată cu temperatura apei până la aproximativ 40 de grade Celsius și apoi se stabilizează”, a spus Zangmeister. „Deci, temperaturile apei între 40 de grade Celsius și punctul de fierbere au eliberat același număr de particule în apă.”
O ceașcă tipică de cafea este servită la o temperatură între aproximativ 71 și 85 de grade Celsius, cu siguranță suficient de fierbinte pentru a expune consumatorul mediu de cofeină. Și ar putea înghiți destul de mult. În apă fierbinte, ceașca medie de cafea a eliberat peste un miliard de particule nanoplastice pe mililitru.
„Pentru referință, o ceașcă mică de cafea are aproximativ 300 de mililitri”, spune Zangmeister. „Așadar, asta ar putea duce la o expunere la trilioane de particule pe ceașcă.”
Tipurile de pungi de nailon folosite în aparatele de gătit lent au eliberat de 10 ori mai multe nanoplastice decât cănile de cafea, ceea ce înseamnă că ar putea fi o sursă și mai mare de expunere.
Microplastice și nanoplastice
Cât de mare este această problemă? Adevărul este că oamenii de știință nu știu încă, dar dimensiunea particulelor le face potențial periculoase.
„Se crede că particulele atât de mici își pot face drum în celule, ceea ce poate afecta funcția celulară”, spune Zangmeister. „Dar nu știm asta încă.”
Îngrijorarea legată de nanoplastice se adaugă preocupării crescânde privind microplasticele puțin mai mari – plastice cu o dimensiune mai mică de 5 milimetri.
„Cred că există mai mult interes pentru eliberarea plasticului în apă, deoarece începem să înțelegem cu adevărat că sunt peste tot unde privim”, spune Zangmeister pentru PlanetaNoastra. „Microplastice în Arctica, soluri din lacuri adânci, apa de pe Capitol Hill. Așa că te face să te întrebi cum ajung acolo, care sunt sursele lor și cât de mici devin.”
Există un corp în creștere de cercetări care încearcă să înțeleagă răspândirea și impactul nanoplasticelor. Un studiu recent publicat în Environmental Research le-a găsit încorporate în gheața atât la Polul Nord, cât și la Polul Sud, în timp ce un studiu publicat luna aceasta în iForest—Biogeosciences and Forestry a descoperit că pot intra într-un copac prin rădăcinile sale. O altă pereche de studii publicate în Chemosphere și Journal of Hazardous Materials au descoperit că particulele micro și nano de anvelope ajungeau în ecosistemele de estuare și de apă dulce, respectiv, și dăunau unora dintre organismele care trăiau acolo.
„Prezența efectelor adverse la M. beryllina [Silverside de interior] și A. bahia [crevetă mysid] indică faptul că, chiar și la nivelurile actuale de poluare legate de anvelope, care se așteaptă să continue să crească, ecosistemele acvatice ar putea experimenta impacturi negative”, concluzionează autorii studiului Chemosphere.
Zangmeister spune că trebuie făcute mai multe cercetări pentru a înțelege impactul nanoplasticelor atât asupra sănătății umane, cât și asupra mediului. Nu este clar cât timp ar rămâne în apă sau dacă s-ar aglomera în timp. Ceea ce este clar din cercetarea sa este că plasticul continuă să se descompună chiar și dincolo de nivelul microplasticelor.
„Pe măsură ce particulele devin mai mici, o mai mare parte din suprafața lor este expusă mediului și mai multe reacții chimice pot avea loc la suprafața expusă, ducând la mai multe căi de descompunere a acestor materiale în mediu”, spune el.
Nanoplasticele sunt greu de studiat
Unul dintre motivele pentru care nanoplasticele sunt un mister este că sunt greu de studiat în apă.
„Căutarea nanoplasticelor în apă este mult mai dificilă decât a microplasticelor”, spune Zangmeister. „Dacă un microplastic este un copac, un nanoplastic este o frunză. Așadar, trebuie să găsim noi modalități de a le izola, detecta și caracteriza.”
Provocarea detectării particulelor minuscule în apă este unul dintre motivele pentru care Zangmeister și echipa sa au ales să se concentreze pe nanoplastice în loc de microplastice, iar metoda nouă pe care au dezvoltat-o este un alt rezultat important al studiului.
Christopher Zangmeister, chimist la NIST
„Principala concluzie este că există particule de plastic oriunde privim. Sunt foarte multe. Trilioane pe litru. Nu știm dacă acestea au efecte negative asupra sănătății oamenilor sau animalelor. Avem doar o mare încredere că sunt acolo.”
NIST explică cum funcționează procesul:
- Pulverizați apa conținută în ceașca de plastic într-o ceață.
- Lăsați ceața să se usuce, lăsând în urmă nanoplasticele.
- Sortați nanoplasticele după sarcină și dimensiune.
Zangmeister spune pentru NIST că un proces similar este folosit pentru a detecta particule mici în atmosferă, dar echipa sa l-a adaptat pentru apă.
El plănuiește acum să continue cercetarea analizând particulele eliberate în apă de la alte materiale și lucrând pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă cu aceste particule din punct de vedere chimic. Dar nu a dezvoltat o metodă nouă pentru a-și sprijini eforturile de unul singur.
„Sper, de asemenea, ca alte grupuri să folosească tehnica noastră pentru a investiga și alte materiale”, spune el pentru PlanetaNoastra.
