Suveranitatea alimentară: definiție, principii și importanță

Termenul de suveranitate alimentară a fost folosit pentru prima dată în 1996 de către La Via Campesina, o mișcare transnațională a micilor fermieri, țărani, lucrători agricoli și grupuri indigene, care ulterior a definit-o ca fiind „dreptul popoarelor la hrană sănătoasă și cultural adecvată, produsă prin metode ecologice și sustenabile, și dreptul lor de a-și defini propriul sistem alimentar și agricol.”

La Via Campesina a apărut la începutul anilor 1990 în opoziție cu modelul tot mai industrializat al agriculturii, care a creat exploatare, deplasare și inegalități profunde în sistemul alimentar. De când termenul de suveranitate alimentară a fost inventat, acesta a câștigat importanță la nivel mondial ca o mișcare descentralizată care acționează în solidaritate cu alte mișcări pentru justiție socială pentru a sprijini autodeterminarea și drepturile omului – în acest caz, prin căutarea unui sistem alimentar mai just, sustenabil și democratic.

Istoricul suveranității alimentare

Conceptul de suveranitate alimentară își are rădăcinile în tradițiile alimentare mult mai vechi, precum și în luptele istorice pentru autonomie și autodeterminare. Timp de milenii, popoarele indigene, fermierii de subzistență și țăranii, crescătorii de animale, pescarii și alții au dezvoltat și gestionat sisteme alimentare sustenabile. Colonizarea a desființat adesea practicile tradiționale de culegere și producție și le-a înlocuit cu metode care au devalorizat cunoștințele culturale locale despre cum să găsească, să cultive și să distribuie alimente într-un mod sustenabil.

Industrializarea accelerată a sistemelor alimentare la nivel mondial în secolul al XX-lea a perturbat și mai mult practicile tradiționale, în special de la Revoluția Verde, care a folosit biotehnologia și intrările chimice, cum ar fi îngrășămintele și pesticidele sintetice, pentru a crește considerabil productivitatea culturilor. De asemenea, a concentrat proprietatea asupra terenurilor și controlul producției alimentare în mâinile marilor corporații.

În ciuda promisiunilor că aceste noi practici și tehnologii vor rezolva foamea în lume, insecuritatea alimentară globală a crescut semnificativ în ultimele decenii. Utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor sintetice/toxice slab reglementate sau nereglementate, care au provocat poluarea aerului, apei și solului a ridicat preocupări suplimentare cu privire la impactul asupra mediului și sănătății sistemelor de producție alimentară industrializate.

La fel, a făcut și proliferarea alimentelor procesate nesănătoase, care au fost posibile datorită intensificării producției de mărfuri în timpul și de după Revoluția Verde. De-a lungul timpului, au apărut preocupări suplimentare cu privire la utilizarea tot mai mare a culturilor modificate genetic pentru a maximiza producția industrială și profitul, precum și politicile aferente care au afectat micii fermieri.

Crearea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a oferit un alt punct de adunare pentru mișcarea nașcantă pentru suveranitatea alimentară. Criticii OMC au acuzat-o că promovează politici comerciale care încearcă să concentreze agricultura acolo unde costurile muncii și ale producției sunt cele mai mici, ceea ce a dus la perturbări ale sistemelor agricole și economiilor rurale din multe țări sărace. A dus, de asemenea, la extinderea culturilor monoculturale, cu consecințe sociale și de mediu suplimentare.

Mișcarea pentru suveranitatea alimentară a contestat aceste practici. La Summitul Mondial pentru Alimentație din 1996 de la Roma, a fost propusă ca o nouă abordare pentru atingerea securității alimentare: „Acest model, bazat pe descentralizare, contestă modelul actual, bazat pe concentrarea bogăției și a puterii, care amenință acum securitatea alimentară globală, diversitatea culturală și chiar ecosistemele care susțin viața pe planetă.”

Odată cu creșterea mișcării, suveranitatea alimentară a devenit asociată cu agroecologia, justiția climatică și de mediu, drepturile țăranilor și ale femeilor, reforma agrară și drepturile lucrătorilor din industria alimentară. Principiile suveranității alimentare au fost integrate în politicile guvernelor naționale și ale organizațiilor interguvernamentale, precum Națiunile Unite.

Principiile suveranității alimentare

În 2007, multe dintre grupurile de bază care făceau parte din La Via Campesina și alte rețele s-au adunat în Mali pentru Forumul Internațional Nyéléni privind Suveranitatea Alimentară. Numit după zeița maliană a fertilității, forumul Nyéléni a stabilit următoarele șase principii ale suveranității alimentare.

Se concentrează pe hrana pentru oameni

Oamenii, nu corporațiile, ar trebui să fie în centrul politicilor alimentare, agricole și piscicole. Toți oamenii au dreptul la alimente suficiente, sănătoase și cultural adecvate, inclusiv cei înfometați și alte persoane marginalizate. Un exemplu al acestui principiu poate fi observat în proliferarea fermelor și grădinilor urbane, în special în comunitățile considerate „deșerturi alimentare”, unde fructele și legumele gratuite și la prețuri reduse sunt puse la dispoziția rezidenților care altfel ar putea să nu aibă acces suficient la alimente proaspete și nutritive.

Valorifică furnizorii de alimente

Valorifică și protejează drepturile celor care cultivă, cresc, recoltează și procesează alimente, inclusiv lucrătorii migranți. Suveranitatea alimentară respinge politicile care subapreciază lucrătorii și le amenință mijloacele de trai și sănătatea.

Localizează sistemele alimentare

Suveranitatea alimentară pune comunitatea pe primul loc, satisfăcând nevoile alimentare locale și regionale înainte de comerțul internațional. Respinge politicile de liber schimb care exploatează țările în curs de dezvoltare și le restricționează dreptul de a proteja agricultura și aprovizionarea cu alimente locale. Apără protecția consumatorilor care protejează oamenii de alimente de calitate slabă, nesănătoase sau nesigure, inclusiv ajutorul alimentar nepotrivit și alimentele modificate genetic.

Tensiunea dintre nevoile alimentare locale și comerțul internațional poate fi văzută clar astăzi în Africa, unde are loc o nouă revoluție verde. Prin reforme și tehnologii agricole, aceasta își propune să îmbunătățească securitatea alimentară prin creșterea masivă a producției de alimente cu utilizarea organismelor modificate genetic, îngrășămintelor, pesticidelor și altor metode de producție industrială. În practică, aceasta a avut adesea consecințe neintenționate pentru micii fermieri și comunitățile rurale, creând datorii, acapararea de terenuri de către interesele agroindustriale străine, deplasare și contaminarea chimică a solului și a apelor.

O mișcare paralelă pentru suveranitatea alimentară africană a răspuns prin promovarea dezvoltării unor metode mai agroecologice. De asemenea, aprobă politici care sprijină micii fermieri în satisfacerea nevoilor alimentare locale, mai degrabă decât în producerea de exporturi de mărfuri și respinge importurile ieftine cu care micii fermieri nu se pot concurența.

Control local

Mișcarea pentru suveranitatea alimentară susține controlul local asupra resurselor, cum ar fi terenurile, apa, semințele, animalele și peștii. Încurajează utilizarea și partajarea acestor resurse în moduri social și ecologic sustenabile. Afirmă că comunitățile locale au dreptul de a exista pe teritoriile lor și respinge privatizarea resurselor naturale.

Conflictele privind terenurile și apa au fost devastatoare pentru popoarele indigene și alte comunități rurale care nu au puterea de a rezista acaparării de terenuri de către corporații, grupuri armate și stat. În America Latină, interesele înfloritoare ale agroindustriei, mineritului și energiei, inclusiv biocombustibilii, au condus la acumularea de terenuri și drepturi de apă de către mari companii private, în timp ce micii proprietari sunt lipsiți de resursele necesare pentru a se susține. Rezultatul nu este doar degradarea ecosistemului și insecuritatea economică și alimentară, ci și o creștere a violenței împotriva celor care își apără drepturile asupra terenurilor și apei.

În 2008, grupurile indigene și țărănești din Ecuador au convins guvernul să includă suveranitatea alimentară în constituția sa și să interzică organismele modificate genetic și concentrarea proprietății asupra terenurilor. Nicaragua, Bolivia și Venezuela au consacrat, de asemenea, suveranitatea alimentară în legislația națională. Deși sunt repere semnificative în mișcarea pentru suveranitatea alimentară, legile nu au fost deosebit de eficiente în consolidarea controlului local asupra sistemului alimentar.

Dezvoltă cunoștințe și abilități

Suveranitatea alimentară se bazează pe abilitățile și cunoștințele locale ale furnizorilor de alimente și ale organizațiilor locale pentru a gestiona sistemele locale de producție și recoltare a alimentelor și pentru a păstra aceste cunoștințe pentru generațiile viitoare. Respinge tehnologiile care subminează acest lucru, cum ar fi ingineria genetică.

Introducerea și proliferarea semințelor modificate genetic au reprezentat o provocare enormă pentru micii fermieri din întreaga lume. Contaminarea genetică de la organismele modificate genetic provoacă pierderea soiurilor de plante, ceea ce duce adesea nu numai la pierderea mijloacelor de trai, ci și a cunoștințelor culturale. Multe comunități au răspuns prin crearea de bănci locale sau regionale de semințe pentru a-și proteja culturile și cunoștințele tradiționale, iar multe țări au interzis culturile modificate genetic și produsele conexe. Cu toate acestea, marile corporații agricole și biotehnologice au, la rândul lor, întreprins acțiuni de represalii pentru a contesta astfel de interdicții.

Colaborarea cu natura

Suveranitatea alimentară valorifică metodele ecologice de producție și recoltare și consolidează reziliența și adaptarea. Se străduiește să evite metodele industriale dăunătoare, inclusiv culturile monoculturale, fermele industriale, practicile de pescuit nesustenabile și alte practici care dăunează mediului și contribuie la schimbările climatice.

Deși nu este o practică nouă, agroecologia câștigă popularitate în întreaga lume ca alternativă sustenabilă la agricultura industrială. Utilizează principii ecologice care încearcă să atenueze schimbările climatice, să elimine îngrășămintele și pesticidele chimice dăunătoare și să prioritizeze lanțurile de aprovizionare locale. Agroecologia încorporează servicii ecosistemice benefice, cum ar fi controlul biologic al dăunătorilor și polenizatorii naturali. Ea urmărește să abiliteze fermierii și comunitățile locale în luarea deciziilor și să protejeze drepturile omului în producția și distribuția alimentelor.

Suveranitatea alimentară a populațiilor indigene

Deși termenul de suveranitate alimentară este relativ recent, este în multe privințe un concept foarte vechi. Popoarele indigene și-au gestionat întotdeauna sistemele alimentare în conformitate cu valorile culturale și practicile sustenabile. Deși aceste practici nu au dispărut niciodată, colonizarea a avut un impact grav asupra comunităților și modurilor de viață indigene.

În secolul al XIX-lea, Statele Unite au forțat multe popoare indigene să părăsească teritoriile lor tradiționale și să se stabilească în lagăre și rezervații. Forțați să se întrețină în principal cu rații de bunuri de bază furnizate de guvern, cum ar fi făina, untura și zahărul, au suferit de insecuritate alimentară extremă, afecțiuni cronice de sănătate și, în diverse măsuri, o eroziune a cunoștințelor ecologice tradiționale pe care le foloseau pentru a gestiona sustenabil terenurile și producția de alimente. Hrana a devenit un instrument puternic prin care să se controleze și să se opreseze triburile mult după înființarea rezervațiilor.

Deși victoriile obținute cu greu au restabilit unele drepturi tribale de vânătoare și pescuit, rămân multe obstacole în calea accesului la alimente tradiționale. În plus, multe rezervații sunt considerate astăzi deșerturi alimentare, cu puține sau fără magazine care vând alimente proaspete, sănătoase și accesibile.

Comunitățile indigene din întreaga lume au îndurat variații ale acestei moșteniri amare a colonialismului și rasismului. Dar lucrurile se schimbă. Astăzi, mulți adoptă suveranitatea alimentară ca o cale de a restabili modurile de viață tradiționale. Prin salvarea semințelor mostre, rezistența la introducerea semințelor modificate genetic și restabilirea agriculturii tradiționale, rezistente la schimbările climatice, sunt modalitățile prin care popoarele indigene își recâștigă și își consolidează moștenirea și sănătatea în propriile lor condiții.

Acest lucru include învățarea tinerilor cum să cultive, să vâneze, să pescuiască și să adune alimente în conformitate cu credințele și practicile culturale. Pe măsură ce comunitățile indigene – și lumea – se confruntă cu provocări majore la orizont, cum ar fi schimbările climatice, pierderea biodiversității și injustiția socială, cultivarea sistemelor alimentare locale și sustenabile va fi din ce în ce mai importantă.

Suveranitatea alimentară vs. securitatea alimentară

Securitatea alimentară a fost recunoscută în mod repetat la nivel internațional ca un drept fundamental al omului. Declarația de la Roma privind Securitatea Alimentară Mondială afirmă că: „Securitatea alimentară, la nivel individual, familial, național, regional și global [se realizează] atunci când toate persoanele, în orice moment, au acces fizic și economic la alimente suficiente, sigure și nutritive pentru a-și satisface nevoile dietetice și preferințele alimentare pentru o viață activă și sănătoasă.” În timp ce securitatea alimentară este un concept aflat în continuă evoluție, ea cuprinde în general sistemul alimentar agroindustrial actual pentru a se asigura că toată lumea are alimente adecvate, sigure și sănătoase.

Termenul de suveranitate alimentară a fost, în parte, o reacție la modul în care a fost definită securitatea alimentară. În loc să lucreze în cadrul sistemului agricol industrial actual, suveranitatea alimentară încearcă să îl transforme într-un sistem just, democratic, „de jos în sus”, în care oamenii, nu corporațiile, controlează mijloacele de producție și distribuție. Suveranitatea alimentară valorifică sustenabilitatea ecologică și comerțul care respectă drepturile tuturor celor afectați de sistemul alimentar.