Națiunile Unite au scris istorie în acest weekend, încheind un acord fără precedent pentru eliminarea treptată a emisiilor industriale de dioxid de carbon care alimentează schimbările climatice globale.
Numit modest Acordul de la Paris, documentul de 32 de pagini poate părea puțin scurt având în vedere sarcina sa herculeană. Dar, deși nu abordează totul – iar unii critici spun că a omis prea multe – concizia sa ascunde amploarea reală a acordului.
Discuțiile ONU privind clima au o lungă istorie de dezamăgiri, iar eșecul de mare amploare al summitului din 2009 de la Copenhaga a lăsat multe persoane deziluzionate de diplomația climatică în general. Acordul de la Paris nu va rezolva problema rapid, sau poate niciodată, dar oferă o speranță realistă după decenii de frustrare.
„Acordul de la Paris este un triumf monumental pentru oameni și pentru planeta noastră”, a declarat Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, într-un discurs anunțând acordul la scurt timp după adoptarea sa sâmbătă seara. „Acesta pregătește scena pentru progrese în eradicarea sărăciei, consolidarea păcii și asigurarea unei vieți demne și a unor oportunități pentru toți.
„Ceea ce odată era de neconceput”, a adăugat el, „a devenit acum de neoprit.”
Deci, ce face Acordul de la Paris diferit de pacturile climatice anterioare? Ce oferă acesta ce nu oferea Protocolul de la Kyoto? Întregul document este disponibil online, dar, deoarece este scris în limbajul dens al diplomaților, iată o foaie de înșelăciune:
1. Două grade de separare.
Toate țările participante la discuțiile climatice de la Paris au convenit asupra unui obiectiv cheie: „menținerea creșterii temperaturii medii globale cu mult sub 2 °C peste nivelurile preindustriale”.
Menținerea sub această limită nu va opri schimbările climatice, care sunt deja în curs, dar oamenii de știință cred că ne poate ajuta să prevenim cele mai catastrofale efecte. Fiecare țară a prezentat un angajament public pentru reducerea emisiilor sale de CO2, cunoscute sub numele de „contribuții determinate la nivel național”, sau INDC. Până acum, aceste INDC nu ne situează pe o traiectorie de atingere a obiectivului de 2 grade, dar acordul include un mecanism de „creștere” a reducerilor de CO2 ale țărilor în timp (mai multe despre acest aspect mai jos).
În plus, delegații de la Paris au convenit „să depună eforturi pentru a limita creșterea temperaturii la 1,5 °C peste nivelurile preindustriale”.
2. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.
O mare diferență în ceea ce privește Acordul de la Paris este că 195 de țări diferite au convenit asupra acestuia. Obținerea unui acord între atât de mulți lideri mondiali este o sarcină dificilă, dar geopolitica emisiilor de CO2 face negocierile climatice deosebit de dificile.
Pactul reprezintă nu doar solidaritate internațională, ci și o acceptare aproape generală a responsabilității pentru schimbările climatice. Acesta este un salt mare față de Protocolul de la Kyoto, care impunea reduceri din partea unor țări dezvoltate (din cauza emisiilor lor istorice mai mari de CO2), dar nu și din partea țărilor în curs de dezvoltare, nici măcar China și India.
Doar China reprezintă mai mult de 25% din emisiile globale de CO2, deci este esențială pentru orice acord climatic. SUA ocupă locul al doilea, cu aproximativ 15%, iar cele două au recent își pus deoparte diferențele pentru a crea o nouă atmosferă mai prietenoasă, care a contribuit la crearea condițiilor pentru succes la Paris. Cu toate acestea, în ciuda influenței lor enorme, acest acord nu ar funcționa fără celelalte 193 de țări. Franța a fost lăudată pe scară largă pentru performanța sa în calitate de gazdă și mediator, de exemplu, iar India a fost mult mai cooperantă decât se așteptau mulți. Chiar și micile Insule Marshall au jucat un rol major, conducând o „coaliție de înaltă ambiție” care a reușit să promoveze anumite includeri în acord.
Pentru a aborda responsabilitatea mai mică a țărilor în curs de dezvoltare pentru poluarea existentă cu CO2 – care persistă în atmosferă timp de secole – unele dintre cele mai bogate țări au convenit să ofere părților mai sărace ale lumii 100 de miliarde de dolari până în 2020, pentru a ajuta la reducerea emisiilor de CO2, precum și la planurile de adaptare la schimbările climatice. Unele țări și-au majorat ofertele în timpul discuțiilor de la Paris, cele mai mari angajamente financiare provenind din Europa.
3. Este obligatoriu din punct de vedere juridic – într-un fel.
Unul dintre cele mai dificile aspecte ale oricărui acord climatic este autoritatea sa juridică în țările individuale, iar de această dată nu a fost o excepție. Acordul de la Paris a ajuns la un amestec atent de elemente voluntare și obligatorii.
În mod deosebit, INDC-urile nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, astfel încât țările care nu își ating obiectivele de CO2 nu se confruntă cu consecințe oficiale. Acordul ar fi, fără îndoială, mai puternic dacă ar fi așa, dar având în vedere rezervele unor actori cheie de la Paris (inclusiv SUA și China), s-ar putea să nu fi avut loc. Acest lucru s-a făcut în mare parte pentru a se adapta mediului politic al SUA, deoarece reducerile obligatorii din punct de vedere juridic ale emisiilor de CO2 ar fi necesitat aprobarea Senatului, care este considerată pe scară largă imposibilă în condițiile actualei conduceri republicane. Dar, în timp ce INDC-urile sunt voluntare, alte părți ale acordului nu sunt.
Țările vor fi obligate din punct de vedere juridic să monitorizeze și să raporteze datele privind emisiile, de exemplu, folosind un sistem standardizat. Delegații din toate cele 195 de țări trebuie, de asemenea, să se reunească în 2023 pentru a raporta public progresele înregistrate în atingerea obiectivelor lor de CO2, lucru pe care vor trebui să îl facă din nou la fiecare cinci ani. Deoarece nu există nicio presiune juridică pentru ca țările să rămână pe drumul cel bun, monitorizarea, verificarea și raportarea obligatorii a datelor privind CO2 au menirea de a le stimula prin presiunea colegilor.
4. Abea am început.
Deoarece INDC-urile existente nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivului de 2 grade al ONU, și chiar și acestea sunt doar voluntare, ce speranță există pentru menținerea creșterii temperaturii Pământului sub 2 grade? Aici intervine „mecanismul de ajustare”.
Mecanismul de ajustare este salutată ca una dintre cele mai mari victorii din Acordul de la Paris. Acesta prevede ca țările să prezinte noi angajamente până în 2020, detaliind planurile lor de emisii pentru perioada 2025-2030. Unele țări în curs de dezvoltare s-au opus acestei idei, insistând asupra unui calendar mai puțin ambițios, dar în cele din urmă au cedat. Așadar, în funcție de modul în care vor decurge discuțiile viitoare privind ajustarea, acest acord ar putea deveni mai puternic odată cu trecerea timpului.
Acordul de la Paris este cu siguranță istoric, marcând cel mai bun și mai coordonat efort al umanității până acum pentru combaterea schimbărilor climatice create de om. Dar există încă multe obstacole de depășit, inclusiv câțiva pași procedurali. Documentul va fi depus în curând la sediul ONU, unde fiecare ambasador al țării îl poate semna începând din aprilie. Apoi, va trebui să fie ratificat de cel puțin 55 de țări – reprezentând cel puțin 55% din emisiile globale de CO2 – pentru a putea intra în vigoare până în 2020.
Și chiar și după aceea, va depinde de angajamentele continue din partea a sute de lideri mondiali de a nu încălca pacea făcută la Paris în această lună. În timp ce interesul propriu a deviat adesea eforturile anterioare de unificare a comunității globale, solidaritatea observată la Paris în ultimele două săptămâni sugerează că am putea intra într-o nouă eră a politicii climatice.
„Avem un acord. Este un acord bun. Ar trebui să fiți toți mândri”, le-a spus Ban delegaților sâmbătă. „Acum trebuie să rămânem uniți – și să aducem același spirit în testul crucial al implementării. Această muncă începe de mâine.”
