Oricum le-ați numi (sau nu sunteți siguri cum să le numiți), sunt șanse să fi contribuit la mai multe scurtături informale care se abat de la calea de beton prestabilită.
Potecile dorinței — sau liniile dorinței, așa cum sunt cunoscute mai formal în planificarea urbană — sunt căile pietonale bine bătătorite, formate prin simpla eroziune și o succesiune de oameni care decid: „Nu, eu o să merg pe aici.”
În general, potecile dorinței (eu am crescut referindu-mă la ele ca la cărări de vaci) se desprind din, merg paralel cu sau conectează trotuarele și alte căi de plimbare stabilite pentru a oferi o rută mai puțin ocolitoare de la punctul A la punctul B. Ele pot fi găsite și acolo unde există puțină sau deloc infrastructură pietonală existentă. De cele mai multe ori, o potecă a dorinței scurtează timpul de călătorie (chiar dacă doar cu câteva secunde) sau duce într-un loc — un punct de belvedere, de exemplu — căruia îi lipsește un mijloc formal de acces. Uneori, ele sunt chiar generate de superstiții locale.
Indiferent de scopul lor intenționat, potecile dorinței se pot dezvolta practic oriunde oamenii doresc să meargă. Le vezi în parcuri mari și mici. Le vezi în orașe, orășele, suburbii și brăzdând o varietate de spații publice. Le vezi în parcări, de-a lungul drumurilor și strecurându-se printre clădiri. A merge pe una este versiunea pietonală a abaterii de la autostradă și a alegerii unei rute alternative care te va duce mai repede la destinație, deși ai putea risca să-ți murdărești mașina — sau, în acest caz, pantofii — în acest proces. Cu potecile dorinței, a merge prin iarbă, pământ și noroi în zone deschise unde, probabil, nu ar trebui să fii, este preferabil limitării la constrângerile uneori incomode ale mediului construit.
De ce să te ții de trotuar când poți tăia printr-o porțiune de iarbă cam ponosită și să ajungi cu 10 secunde mai repede? De ce să nu te abați, mai ales când este evident din pământul de sub picioarele tale că nenumărați alți oameni au făcut-o înainte ta?
„Potecile pe care le preferă oamenii”
Așa cum s-a menționat în podcastul mereu fantastic 99% Invisible în 2016, o potecă a dorinței poate începe să se formeze după „doar 15 treceri”. Nu este deloc multă activitate pietonală. Și dacă o entitate în capacitate oficială — un departament de parcuri, de exemplu — nu intervine devreme pentru a bloca accesul la o potecă a dorinței, odată ce una începe, adesea nu mai există cale de întoarcere. Oamenii — prin picioarele lor — au vorbit. Democrație în acțiune! Și asta este frumusețea potecilor dorinței. Așa cum o exprimă o comunitate Reddit extrem de populară, care documentează potecile dorinței, cu peste 140.000 de membri: Acestea sunt „potecile pe care le preferă oamenii, mai degrabă decât potecile pe care le creează oamenii.”
Erodează-o și ei vor veni.
Există o multitudine de motive pentru care unii ar putea considera potecile dorinței ca fiind orice altceva decât de dorit. Uneori, ele se abat de la traseele stabilite și intră în zone sensibile ecologic, unde eroziunea cauzată de traficul pietonal, precum și distrugerea habitatului, reprezintă o preocupare legitimă. Uneori, ele pot fi periculoase, dubioase și dăunătoare faunei sălbatice. Și, cel mai adesea, potecile dorinței sunt pur și simplu perturbatoare intenționat pentru fluxul ordonat de mișcare stabilit de urbanisti și peisagiști.
„Liniile dorinței, deși exprimă interesul oamenilor de a fi în pădure, dăunează și ele ecologiei”, a explicat Jennifer Greenfeld, comisar asistent pentru silvicultură, horticultură și resurse naturale în cadrul Departamentului de Parcuri și Recreere din New York City, lui Robert Moor într-un articol din 2017 publicat în New Yorker, care examina fenomenul curios al cărărilor rebele ce pot fi găsite „desfigurând peluze imaculate și strecurându-se prin subarboretul pădurii” pe tot globul.
„Unii le văd ca pe o dovadă a incapacității sau a reticenței pietonilor de a face ceea ce li se spune”, scrie Moor. „Alții cred că ele dezvăluie deficiențele inerente în designul unui oraș — locurile unde ar fi trebuit construite căi, mai degrabă decât unde au fost construite. Din acest motiv, liniile dorinței îi înfurie pe unii arhitecți peisagiști și îi fascinează pe alții.”
Și, așa cum subliniază Moor, chiar dacă o potecă a dorinței este obstrucționată (de obicei cu un gard, o balustradă, un tufiș foarte mare sau o semnalizare politicoasă, dar ferm formulată) din motive de siguranță sau ecologice, cel mai adesea orice obstacole care blochează accesul vor fi încălcate, călcate în picioare, împinse la o parte sau complet ignorate. Și dacă asta nu funcționează, o potecă a dorinței complet nouă s-ar putea forma, ducând la aceeași destinație.
Uneori, însă, orașele se supun voinței oamenilor în loc să o blocheze.
Luați, de exemplu, o potecă a dorinței (fostă), intens circulată, care traversa o parcelă de teren într-o zonă din St. Paul, Minnesota, unde pietonii erau nevoiți să se confrunte cu un drum aglomerat cu patru benzi și o serie de bretele de intrare și ieșire de pe autostradă pentru a accesa un centru comercial local. Poteca dorinței oferea o rută mai rapidă și mai puțin periculoasă. Așa cum raportează organizația non-profit din Minneapolis streets.mn, îmbunătățirile întreprinse de departamentul de transport al orașului în 2017 nu numai că au făcut mai sigură deplasarea pietonilor în jurul drumurilor și accesul la centrul comercial pe calea mai lungă, dar, de asemenea, au convertit ulterior poteca dorinței care economisea timp într-un trotuar corespunzător.
„Nu este perfect, dar este o îmbunătățire semnificativă care afectează viețile oamenilor care frecventează această zonă”, scrie Jenny Werness pentru streets.mn. „În prezent, concurează pentru a fi trotuarul meu preferat, chiar dacă nu are nimic pitoresc sau atractiv.”
Potecile neautorizate ca instrumente utile de planificare
Pe lângă transformarea ocazională a potecilor dorinței bine stabilite în trotuare legitime, planificatorii vor încuraja adesea discret pietonii să formeze organic noi poteci în zone care nu sunt neapărat sensibile ecologic. Ei vor face intenționat o zonă oarecum anevoioasă de navigat (adică: complet lipsită de trotuare), astfel încât pietonii să fie forțați/invitați să traverseze peisajul și să creeze noi poteci ale dorinței, care, la rândul lor, vor fi transformate ulterior în trotuare.
Așa cum o spune 99% Invisible: „Deși aceste scurtături neautorizate pot fi frustrante pentru peisagiști, unii urbanisti le privesc ca pe un ghid atunci când elaborează și pavează noi căi oficiale, lăsând utilizatorii să indice direcția.”
Și acest lucru are sens perfect. Dacă pietonii vor alege în cele din urmă unde vor sau nu vor merge, trotuarele formale să fie ignorate, de ce să nu începi cu o pagină albă și să-i lași pe ei să aleagă rutele preferate cu mult înainte ca trotuarele să fie amenajate?
Pe lângă orașe și municipalități, colegiile și universitățile cu campusuri care dispun de curți interioare extinse, acoperite cu gazon, și alte spații deschise, au adoptat această tactică. Virginia Tech și Universitatea din California, Berkeley, sunt doar două instituții de învățământ superior identificate de 99% Invisible care „ar fi așteptat să vadă ce rute vor folosi în mod regulat studenții, cadrele didactice și personalul înainte de a decide unde să paveze căi suplimentare în campusurile lor.”
Într-un articol recent despre atracția misterioasă a potecilor dorinței, The Guardian descrie campusul Universității de Stat din Michigan, care a așteptat, de asemenea, ca studenții și profesorii să-și creeze propriile căi înainte de a se angaja în amenajarea de căi pavate care conectează clădirile nou construite, ca fiind „o tablă de desen Etch-A-Sketch plăcută când este văzută de sus.”
Așa cum urbanistul și arhitectul Riccardo Marini, orientat spre „oameni”, îi transmite ziarului The Guardian, atunci când încep să apară poteci ale dorinței, acestea ar trebui luate în serios.
„Cineva a cheltuit o avere pentru a instala trepte de granit cu o bucată de peisaj alături, iar oamenii au urcat pe pantă pentru că creierul lor le spune că este cea mai rapidă modalitate de a o face, chiar dacă se murdăresc”, spune el. „Liniile dorinței prezintă dovezi despre mișcare, ceea ce este important.”
Marini, care remarcă faptul că potecile dorinței se referă la „a asculta un loc”, continuă să explice că una dintre cele mai iconice străzi din America de Nord, Broadway din New York City, a început ca o potecă a dorinței folosită de nativii americani pentru a evita terenul mai periculos al insulei Manhattan. Este singura fostă cale din oraș care „nu a fost ștearsă de suprapunerea grilei europene peste ea”, explică el.
Merită să aruncați o privire la subreddit-ul menționat mai sus pentru a vă minuna de sute și sute de poteci ale dorinței în toată splendoarea lor. În doar ultimele zile, au fost partajate cele lungi, scurte, ridicole, triste, cele care apar în multiplu și „adevărate monstruozități”. Cine știe… s-ar putea chiar să recunoașteți o potecă a dorinței lângă dumneavoastră pe care propriile dumneavoastră picioare au ajutat-o să o creeze.
