Iată un mic experiment. Aranjați următoarele șase industrii în ordine de la cea mai poluatoare la cea mai puțin poluatoare: cărbune/petrol, turism, carne de vită, transport, fracking și modă. Care sunt cele mai mari contraveniente? Se pare că primele locuri sunt ocupate de cărbune și petrol, urmate de modă.
Această descoperire vine ca un șoc pentru majoritatea oamenilor, care nu fac o legătură între hainele lor curate și o industrie murdară. Și totuși, este ceva despre care ar trebui să știm cu toții mai multe, motiv pentru care prezentatoarea TV și jurnalista britanică Stacey Dooley a realizat un scurt film despre acest subiect.
Fashion’s Dirty Secrets a fost difuzat pe BBC Three în octombrie 2018, dar a ajuns abia acum în Canada, ceea ce mi-a permis să-l vizionez săptămâna aceasta. (Este disponibil pentru telespectatorii canadieni aici.) Am abordat filmul de 45 de minute cu curiozitate, întrebându-mă dacă va fi o versiune condensată a filmului The True Cost sau o versiune extinsă a problemei microfibrelor de plastic din Story of Stuff, dar s-a dovedit a nu fi niciuna dintre ele.
Moda folosește și distruge apa
Filmul se concentrează pe apă – mai exact, câtă apă este necesară pentru a cultiva bumbacul, care este țesătura preferată a lumii și, de asemenea, cea mai intensivă în resurse. Dooley călătorește în Kazahstan, la locul fostei Mări Aral, o întindere vastă de apă care s-a uscat aproape complet în ultimele patru decenii, din cauza irigațiilor pentru culturile de bumbac. Acolo unde înainte erau pești, acum sunt cămile, precum și furtuni de praf care transportă reziduuri toxice de pesticide. Oamenii care depindeau de mare pentru hrană, turism și un efect de temperare a vremii și-au văzut calitatea vieții și sănătatea deteriorându-se. Așa cum a spus Dooley, „Știm cu toții ce face plasticul pământului… Ne este spus asta în fiecare zi și pe bună dreptate, dar știam eu că bumbacul era capabil de asta? Bineînțeles că nu. Nu aveam habar.”
Dooley călătorește apoi în Indonezia, unde navighează pe râul Citarum, o cale navigabilă principală care este acum folosită ca o canalizare pentru peste 400 de fabrici textile. Conductele aruncă lichide negre, purpurii și spumoase. Râul arată de parcă ar fierbe, un semn al nivelului scăzut de oxigen, iar animale moarte plutesc. Este evident că mirosul este copleșitor.
În apropiere, copiii se joacă în apă. Mamele spală haine și se scaldă. Aparent, există 28 de milioane de indonezieni care se bazează pe acest râu și consumă alimente cultivate cu apa sa. Când grupul lui Dooley prelevează o mostră de apă, descoperă că este plină de metale grele, inclusiv plumb, cadmiu și mercur. Este îngrozitor să-ți imaginezi că trăiești atât de aproape de o sursă atât de toxică, și totuși este inevitabil pentru majoritatea acestor oameni.
Rotația rapidă are consecințe
Lucy Siegle, o altă jurnalistă britanică care a investigat impactul asupra mediului al îmbrăcămintei, dă vina pe moda rapidă:
„Modelul lor de afaceri tratează practic îmbrăcămintea ca pe un bun de consum cu mișcare rapidă. Obișnuiam să avem colecții de toamnă, iarnă, primăvară, vară. Acum avem peste 52 de colecții pe an, unele mărci chiar 2 sau 3 colecții pe săptămână. Dacă nu o cumperi acum, nu o vei mai găsi data viitoare, pentru că nu refac stocurile.”
Când Dooley abordează cu întrebări mărci de pe strada principală precum ASOS, Primark, H&M;, Zara și Topshop, acestea refuză să-i vorbească. Chiar și atunci când participă la Copenhagen Fashion Summit, care este menit să fie un loc pentru mărci, influenceri și designeri pentru a discuta despre sustenabilitate, nimeni nu vrea să vorbească, cu excepția unui reprezentant Levi’s.
Filmul se încheie cu întâlnirea ei cu patru influenceri de pe Instagram, ale căror „shopping hauls” le-au adus milioane de urmăritori. Dooley îi chestionează despre efectele acțiunilor lor și dacă platformele lor ar putea fi folosite mai bine pentru a informa oamenii despre consecințele alegerilor noastre vestimentare. Fetele par uluit. Aparent, una dintre ele a făcut o „curățare” a garderobei câteva săptămâni mai târziu.
Gânduri finale
Am plecat de la film complet deprimată și îngrozită de scenele sfâșietoare din Kazahstan și Indonezia. Nu am nicio îndoială că îmi vor juca în minte data viitoare când voi fi tentată să cumpăr o piesă de îmbrăcăminte nouă, superfluă, și voi stinge imediat acea dorință.
De asemenea, sunt lăsată să mă gândesc cât de interesant a fost să văd un documentar care nu s-a concentrat pe microfibrele de plastic. Oricât de masivă ar fi acea problemă, nu putem uita că și fibrele naturale, oricât de curate și ecologice ar părea, vin și ele cu un cost ridicat.
Se pare că singura soluție constă în a cumpăra mult mai puțin și a privi piesele pe care le cumpărăm ca pe o investiție pe termen lung.
