Vin dintr-un cartier dintr-un oraș de mărime medie de pe Coasta de Vest, cu trotuare cât vezi cu ochii.
Cartierul copilăriei mele, cel în care am crescut și unde părinții mei vor continua probabil să locuiască în viitorul previzibil, era unul mai vechi — genul care nu se mai construiește: plin de verdeață, dens și bine organizat într-o rețea tradițională, cu alei ce intersectau fiecare bloc de case confortabile și bine întreținute. În mare parte lipsite de garaje proeminente și de construcții noi strălucitoare, casele în sine erau un amestec de mărimi și stiluri arhitecturale, dar majoritatea erau bungalow-uri modeste în stil Craftsman, case foursquare cu fațadă din lemn și mini-conace Queen Anne cu peluze înclinate în față, ducând la ceea ce, pentru un copil, era centrul universului meu: trotuarul.
Aici, pe trotuarul din fața casei mele, am învățat să merg cu bicicleta, să patinez cu rolele, să folosesc pogo stick-ul și să vând limonadă. Trotuarele mă duceau la bibliotecă, la parcul local și la școala mea primară — care era situată, foarte convenabil, la doar două blocuri scurte distanță, pe un deal mic. La câteva blocuri mai departe era un district comercial mic, dar plin de viață, completat cu o brutărie de modă veche, o sală de bowling deținută de familie, un cinematograf istoric cu un singur ecran, un restaurant teriyaki, un Radio Shack și două magazine video independente. (Inutil să spunem, afacerile sunt puțin diferite în zilele noastre.)
Fiind un copil care a crescut într-un cartier foarte pietonal (Scor de Pietonalitate: 8), consideram trotuarele un lucru firesc. Presupuneam că fiecare cartier le avea. La urma urmei, cum altfel te-ai deplasa când părinții tăi nu voiau să conducă? Să mergi pe stradă? Niciodată! Și cum naiba ai merge la colindat de Halloween?
În mintea mea, dacă nu locuiți într-un cartier cu trotuare, locuiți pe un drum lung de pământ în mijlocul pădurii, de cealaltă parte a „podului”. Subdiviziunile suburbane unde trotuarele încetaseră să existe îmi erau străine.
În timpul adolescenței, am devenit mai familiarizat cu cartierele ciudate, fără trotuare, dar atracția lor nu s-a concretizat niciodată. Sigur, curțile din spate erau mai spațioase și aleile de acces mai vizibile, iar lucrurile erau puțin mai puțin ordonate și delimitate de o rețea stradală. Prietenii mei care locuiau în aceste cartiere nu aveau nicio plângere. Dar nu puteam să nu observ că casele din aceste cartiere funcționau ca niște insule izolate — cu excepția cazului în care traversai gazonul din față până la casa unui vecin sau mergeai pe stradă, unde trebuia să rămâi alert, erai izolat. În aceste cartiere dependente de mașini, cu case mari și alei lungi, intimitatea depășea în mod evident conectivitatea.
În regulă, bordurile ar fi fost ideale, dar știu că trotuarele copilăriei mele erau destul de grozave. (Captură de ecran: Google Maps)
O dezbatere aprinsă în suburbiile din Des Moines
Până în ziua de azi, dragostea mea pentru trotuare rămâne puternică. Cu excepția unei scurte — și izolante — perioade în Hollywood Hills, nu am locuit niciodată într-un loc fără o porțiune de pavaj rezervată traficului pietonal. Acestea fiind spuse, este descurajator să aud despre disputele anti-trotuare în care rezidenții vechi ai enclavelor rezidențiale fără trotuare se luptă din răsputeri împotriva lor, într-un efort de a menține lucrurile „așa cum sunt”.
În general, motivul din spatele unui sentiment anti-trotuare atât de puternic poate fi atribuit intimității. Unii oameni nu doresc ca străinii — sau chiar vecinii — să se plimbe înainte și înapoi prin fața caselor lor. Un cartier fără trotuare permite, de asemenea, ca iarba și elementele peisagistice să se extindă până la stradă, ceea ce, pentru mulți, are o anumită atracție. Fără acea fâșie de pavaj, aceste cartiere sunt adesea mai verzi vizual, cu un caracter mai rural.
Într-un articol recent al Associated Press, care documentează câteva bătălii NIMBY („Not In My Backyard”) legate de trotuare în comunitățile suburbane de la mijlocul secolului, rezistența la schimbare — chiar dacă respectiva schimbare promovează stiluri de viață mai active și mai sănătoase, îmbunătățește siguranța și duce la comunități mai unite — este surprinzător de zgomotoasă, chiar furioasă.
În suburbia Windsor Heights din Des Moines, Iowa, mulți rezidenți vechi s-au unit pentru a se opune unui plan propus de consiliul orașului — un „grup arogant de pierde-vară”, așa cum un editorial cu umor descrie consiliul — de a instala trotuare. Judecând după răspunsul vehement al oponenților trotuarelor — un răspuns completat cu semne în curte și ședințe aprinse ale consiliului orașului — ai crede că demolară casa bătrânei McGillicuddy și construiau un Arby’s.
„Mulți dintre noi, rezidenții mai în vârstă, ne dorim să se întoarcă de unde au venit”, explică Chris Angier, un oponent al trotuarelor din Windsor Heights, referindu-se la membrii consiliului local care susțin trotuarele, mulți dintre ei fiind recent mutați din Des Moines și alte orașe din Midwest.
„Ne spun că trebuie să ținem pasul cu vremurile”, se plânge și John Giblin, un vecin de pe aceeași stradă cu Angier.
„Oamenii se tem de schimbare”, remarcă consiliera municipală Threase Harms. „Sunt foarte pasionați, dar cred că au mers puțin prea departe cu pasiunea lor.”
Trotuarele: Reprezentare a „mediilor urbane malefice”?
Deși activiștii anti-trotuare din Windsor Heights (pop: 4.800) ar fi putut merge puțin prea departe, cu siguranță nu sunt singuri.
În enclava rezidențială exclusivă Hawthorne, din Washington, D.C., cu străzi mărginite de copaci, disputele legate de trotuare durează de ani buni. Așa cum notează AP, „lupta a durat atât de mult încât susținătorii au cumpărat recent noi semne pro-trotuare, deoarece cele vechi se deterioraseră în ultimul deceniu”.
Everett Lott, un rezident pro-trotuare din Hawthorne care luptă pentru ca orașul să le instaleze, remarcă faptul că, în mare parte, dezacordul este generațional — familiile tinere cu copii le doresc, în timp ce rezidenții mai în vârstă au adoptat mentalitatea „nu călcați pe gazonul meu” și se opun cu vehemență ideii. „Oamenii simt că este pământul lor și că nu ar trebui să le fie încălcată proprietatea”, explică Lott, tatăl unui fiu tânăr. „S-au mutat acum 30 de ani și au ales zona pentru aspectul și atmosfera ei, iar ei vor să păstreze asta, dar orașul se schimbă.”
Este o situație similară — adică, în mare parte, rezidenți mai în vârstă care se opun propunerilor de trotuare — în alte câteva comunități suburbane din întreaga țară, inclusiv Edina, Minnesota; Prairie Village, Kansas; și Delafield, Wisconsin.
Anastasia Loukaitou-Sideris, profesor de urbanism la Universitatea din California, Los Angeles, subliniază aspectul intimității, menționând că mulți rezidenți s-au mutat special în aceste cartiere cu decenii în urmă, deoarece le lipseau trotuarele și, la rândul lor, erau lipsite de un element care definea în mare măsură viața urbană. „Suburbiile erau promovate ca fiind complet diferite de mediile urbane malefice”, explică Loukaitou-Sideris. „Zone private, rurale, foarte verzi.”
În contextul articolului AP, aceste „medii urbane malefice” includ locuri precum Minneapolis, Kansas City și temutul, rău-famatul Milwaukee, care este renumit pentru păgânii săi care folosesc trotuarele.
Înapoi în suburbia Windsor Heights din Des Moines, AP raportează că nu au fost anunțate planuri finalizate privind schema de instalare a trotuarelor, deși pe 19 septembrie, KCCI a raportat că inițiativa controversată a primit aprobarea completă din partea consiliului orașului, ai cărui membri vor avea, fără îndoială, un oponent formidabil în persoana lui Chris Angier, care nu renunță deloc: „Oricine candidează împotriva primarului și a consiliului data viitoare va fi foarte bine finanțat”, spune el.
O altă rezidentă din Windsor Heights, Colleen Kelleher, consideră trotuarele complet inutile, în ciuda beneficiilor lor mult lăudate. „Am crescut în Windsor Heights”, spune ea pentru KCCI. „Mi-am crescut copiii și nepoții în Windsor Heights. Cu toții am învățat să mergem pe străzi.”
Ca un produs mândru al unui cartier bogat în trotuare, care a fost crescut învățând nu cum să meargă pe străzi, ci cum să le traverseze cu grijă, nu pot să nu mă gândesc la părinții mei și la vecinii lor de mult timp care și-au crescut și ei copiii într-un mod similar. Având în vedere că au ales să locuiască și să-și întemeieze o familie într-un cartier care promova pietonalitatea în detrimentul intimității, nu pot decât să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă le-ar fi îndepărtate trotuarele dragi. Comparativ cu abordarea înflăcărată „dați-vă jos de pe gazonul meu” adoptată de brigada anti-trotuare în locuri precum Windsor Heights, reacția părinților mei ar fi probabil ceva de genul „… va trebui să-mi smulgi trotuarul din mâinile mele reci și moarte.”
