Dacă ați rătăci astăzi printr-o pădure lituaniană, s-ar putea să vedeți oameni aplecați, privind cu atenție la pământ, poate cu coșuri legate la spate. Sunt vânători de comori, căutând ciupercile delicate și decadente care răsar în această perioadă a anului.
Această activitate este atât de populară încât culesul de ciuperci a fost numit, în glumă, sportul național al Lituaniei. Familiile se adună pentru a face acest lucru împreună, revenind la locurile preferate de cules și învățând copiii cum să diferențieze speciile comestibile de cele otrăvitoare.
Ei caută multe dintre cele 400 de specii de ciuperci comestibile care cresc în țară, inclusiv favoritele obișnuite—hribi (bureți nobili), gălbiori, bureți de mesteacăn, bureți de stejar portocalii, bureți roșii de pin, ghebe, Leccinum și Russula, printre altele. Hribii sunt atât de populari, de fapt, încât numele lor este sinonim cu cuvântul generic pentru „ciupercă” în lituaniană.
Regiunea Dzūkija este locul unde cresc majoritatea ciupercilor și atrage culegători de departe care doresc să participe la Festivalul Anual de Ciuperci din Varėna al regiunii. Anul acesta marchează a 25-a aniversare a festivalului și oferă culegătorilor experți șansa de a-și arăta abilitățile în colectarea ciupercilor.
Recolta abundentă figurează proeminent în bucătăria națională. O sursă spune: „Ciupercile sunt fierte, coapte sau uscate. Gălbiori prăjiți în unt cu ceapă, serviți cu cartofi fierți, este unul dintre cele mai ușoare și mai populare feluri de mâncare.” Bucătăria din sudul Dzūkijei folosește ciuperci în cina sa tradițională de Ajunul Crăciunului, care include întotdeauna o supă densă de ciuperci cunoscută sub numele de „rasalas”.
Orice surplus este uscat în cuptoare de piatră și păstrat pentru a fi folosit pe tot parcursul anului. Ciupercile sunt adesea vândute pe marginea drumurilor pentru culegătorii care s-ar putea să nu fi avut atâta noroc pe cât sperau, astfel încât nimeni nu trebuie să se întoarcă acasă cu mâna goală.
Culesul de ciuperci este o activitate de recoltare care primește mai puțină atenție decât culesul și conservarea fructelor și legumelor. Mai puțini oameni o practică, probabil din cauza urbanizării crescute și a distanței (atât fizice, cât și psihologice) față de pădurile care produc ciuperci, precum și a unei temeri rezonabile de a identifica greșit speciile și de a se confrunta potențial cu repercusiuni grave.
Dar există ceva atât de minunat de atrăgător în legătură cu aceasta, acest act antic de a colecta hrană delicioasă care răsare direct din podeaua pădurii. Este îmbucurător să știm că încă există locuri pe Pământ unde aceste tradiții străvechi continuă, unde cunoștințele sunt transmise generației următoare și hrana în sine este valorificată și celebrată.
S-ar putea să nu fiți în Lituania în această toamnă (sunteți norocos dacă sunteți!), dar dacă vă simțiți inspirat să căutați ciuperci după o ploaie în propria pădure din apropiere, asigurați-vă că vă familiarizați cu ce este sigur de cules și ce nu. Mai bine, aventurați-vă cu un ghid cunoscător care vă poate învăța. Pentru a vă ajuta să treceți timpul, iată o glumă pe care o puteți împărtăși cu ei. „O pălărie pe un picior. Ce este?” Răspunsul, desigur, este o ciupercă.
