Cu mulți ani în urmă, m-am mutat în nord-estul Braziliei pentru un loc de muncă. Un coleg m-a dus să cunosc o familie cu care lucram în interiorul semi-arid, un loc de o frumusețe aspră, dar și de sărăcie. Familia era formată din fermieri de subzistență și ne pregătiseră o masă—pui fript din mica lor crescătorie.
„Au ucis acest pui pentru noi să mâncăm”, a șoptit colegul meu în timp ce ne așezam la masă. Eram pe deplin conștientă de asta. Cel mai apropiat supermarket era la două ore distanță. Nu aveam nevoie de convingere și am fost fericită să mă bucur de acea masă delicioasă a cărei pregătire a însemnat atât de mult.
M-am gândit la acea masă de nenumărate ori de atunci și m-am întrebat cu o curiozitate genuină cum s-ar fi descurcat un vegetarian sau un vegan în acea situație. Pentru mine personal, era de neconceput să refuz această carne care fusese crescută de o familie care, în mod clar, avea grijă de animalele lor, și apoi o sacrificase pentru a primi câțiva nou-veniți străini. Să o refuz ar fi fost ca o supremă desconsiderare față de această familie săracă, dar generoasă. S-ar fi putut simți jigniți, afectând potențial relația noastră profesională. Dar, din nou, vorbesc doar pentru mine.
Aici zace una dintre marile provocări ale preferințelor alimentare—găsirea unui echilibru între apărarea principiilor în care crezi (cum ar fi să nu mănânci animale) și arătarea respectului pentru alți oameni care nu împărtășesc aceleași principii sau au o perspectivă complet diferită asupra lumii, indiferent de motivele personale pe care le-ar putea avea pentru asta (pe care nu ar trebui să presupunem că le știm sau le înțelegem).
Nu există o modalitate clară corectă sau greșită de a gestiona această dilemă, dar se pare că mulți indivizi încep să adopte o abordare mai flexibilă a alimentației conștiente de mediu care le oferă ce e mai bun din ambele lumi. Etichetați drept „omnivori sociali” de către revista Bon Appétit, aceștia sunt oameni care aleg să mănânce vegetarian sau vegan acasă, ne-cumpărând și ne-gătind niciodată carne ei înșiși, dar uneori o mănâncă în afara casei, în restaurante sau la petreceri.
Din Bon Appétit:
Acest lucru le oferă o modalitate de a-și reduce amprenta de carbon, de a se simți mai bine că nu susțin zilnic o industrie crudă, de a sprijini dezvoltarea emergentă a produselor pe bază de plante, de a mânca mai multe legume și fructe—fără a rata ceea ce Victor Kumar, profesor de filozofie și director la Mind and Morality Lab de la Universitatea Boston, a descris în articol ca fiind „lucrurile care sunt cu adevărat valoroase în a mânca carne”.
Aceste lucruri ar putea varia de la un sentiment de incluziune, de păstrare a moștenirii și tradițiilor proprii, de a putea să te conectezi cu bunicii și prietenii, de a te bucura de arome și texturi specifice, de a nu fi o povară și de a arăta respect oricui depune efortul imens de a-ți pregăti mâncare în primul rând.
Acest ultim punct apare de mai multe ori în articolul din Bon Appétit, aproape toată lumea spunând că „au avut tendința de a-și lăsa deoparte propriile idealuri de dragul gazdelor sau al însoțitorilor la masă”. O persoană intervievată a spus: „Știu cât de multă muncă implică găzduirea, încât nu vreau ca oamenii să-și facă griji pentru mine”. Alta a adăugat: „Oamenii nu te vor mai invita dacă cred că e prea greu să-ți pregătească mâncare”.
Ca bucătar amator și gazdă frecventă, din păcate pot confirma acest fapt trist. Ajunge un moment în care este pur și simplu prea multă muncă să pregătești mâncare specială dacă toată lumea mănâncă altceva. Și, în ciuda faptului că familia mea mănâncă mese vegetariene cel puțin 50% din timp, de obicei nu asta voi servi când avem oaspeți în weekenduri. Atunci, vrem o pauză de la fasole și ouă și de obicei scoatem din congelator un pui crescut în libertate (crescut și cumpărat direct de la fiul prietenei mele în vârstă de 12 ani, care locuiește la o fermă de-a lungul drumului de casa noastră).
O formă de reducetarianism
Scriind pentru Globe and Mail, dieteticianul Leslie Beck prezice că vom vedea mai mult „reducetarianism” în viitor:
Am fost de mult timp susținători ai reducetarianismului aici, pe PlanetaNoastra. Am moderat odată o discuție de panel la un Summit Reducetarian Foundation în New York City și apreciez munca persistentă a fondatorului Brian Kateman pe acest subiect, în special documentarul său din 2021, care provoacă gândirea, „Carne la jumătate”.
Kateman subliniază că a avea o viziune alb-negru despre consumul de carne versus non-consumul de carne nu reușește să recunoască beneficiile extraordinare care vin odată cu reducerea consumului de produse animale. Încadrarea ca totul sau nimic este conflictuală și în mare parte nereușită. Oamenii ar trebui încurajați să facă orice schimbări și reduceri incrementale pot, în loc să fie criticați pentru că nu merg destul de departe.
Așa cum am am scris într-o postare anterioară, „Cu americanul mediu care mănâncă aproximativ 125 kg de carne pe an, a convinge un individ să își reducă consumul de carne cu doar 10% ar duce la o reducere de aproape 14 kg anual. Acum imaginați-vă dacă un sfert din populația SUA ar face acest lucru! Ar putea face o diferență uriașă. În mod realist, acesta este un obiectiv mult mai realizabil decât convertirea oamenilor la veganism.”
Omnivorii sociali fac exact acest lucru. Ei recunosc nevoia de a reduce consumul de produse animale (un fapt indisputabil pentru toată lumea, inclusiv Kateman), în timp ce găsesc un compromis inteligent pentru a nu se simți lăsați deoparte sau dezavantajați sau nemulțumiți de o schimbare majoră a obiceiurilor care (dacă suntem sinceri) este cu adevărat, cu adevărat greu de făcut—și cu atât mai mult dacă locuiești oriunde nu este un oraș mare.
Mă face să mă gândesc la prietena mea Paula, o vegană devotată care a vizitat recent Parcul Național Glacier. A stat într-un hotel rustic, rural, unde „singurul lucru din meniu era friptura”. Am întrebat: „Ce ai mâncat?” A răspuns cu un ridicat din umeri și un râs: „Am mâncat o friptură!” Aproape am căzut din picioare de surpriză, deoarece nu am văzut-o niciodată să atingă produse animale în anii de când o cunosc, și totuși nu a fost deloc deranjată de această mărturisire. Am fost uimită (și impresionată) de flexibilitatea ei. În acel moment, ea era întruchiparea omnivorului social.
Acest lucru nu este atât de neobișnuit, potrivit lui Beck. „Cercetările recente sugerează că unul din patru canadieni sunt flexitarieni care mănâncă în mare parte o dietă bazată pe plante, dar consumă ocazional produse animale.” De asemenea, intrigant este faptul că „se pare că reducetarienii nu înlocuiesc carnea de vită cu așa-numitele „cărnuri false”.” Preferă să mănânce carne adevărată ocazional decât carne falsă în mod regulat. „Beyond Meat și Impossible Burger, de exemplu, pot avea gust și aspect de carne, dar impulsul vânzărilor lor s-a aplatizat, evidențiind cererea consumatorilor pentru alternative la carne nutritive și mai naturale, cu liste simple de ingrediente”, scrie Beck.
Ceva de sărbătorit
Indiferent cum îl numiți—omnivor social, reducetarian sau flexitarian—mișcarea este reală, și este bună, și unește oamenii.
Mă gândesc la el ca fiind echivalentul alimentar al oamenilor care cumpără biciclete sau mașini electrice pentru a parcurge distanțele necesare, al investiției ocazionale într-o piesă vestimentară de super-înaltă calitate pentru a construi o garderobă mai etică, al cumpărării de cafea, ciocolată și condimente provenite din comerțul echitabil pentru o cămară care altfel este convențională, al refacerii lente, bucată cu bucată, a unei case pentru a deveni mai eficientă energetic. Acestea reprezintă schimbări incrementale și bine intenționate, într-un ritm mai rezonabil pentru omul obișnuit care nu își poate permite sau nu poate gestiona o schimbare completă, deodată.
Fiecare mic efort personal contează. Spunem asta în alte contexte ecologice, dar nu suficient când vine vorba de dietă. În loc să încercăm să menținem un standard nerealist de perfecțiune sau să susținem o dihotomie divizantă între anti- și pro-carne, să ne sprijinim reciproc și să nu lăsăm ceea ce Kateman a numit-o „ostilitate orizontală” să ne împiedice să lucrăm împreună, nici „narcisismul micilor diferențe” al lui Freud, când oamenii cu multe în comun se înțeleg mai greu decât cu oamenii ale căror opinii sunt diametral opuse.
Este sigur să presupunem că majoritatea dintre noi, cei de tip PlanetaNoastra (cititori și scriitori), încercăm să ne îndreptăm în aceeași direcție—departe de agricultura animală distructivă și către un viitor mai sănătos, mai fericit, mai uman—dar vom urma toți căi diferite pentru a ajunge acolo.
