Sconcsii de obicei nu necesită nicio prezentare. Și în cazurile rare în care o fac, au darul de a lăsa o primă impresie puternică.
Aceste mamifere mici sunt notorii pentru mecanismul lor de apărare nociv. Când un sconcsimte că este amenințat, poate pulveriza un lichid cu miros neplăcut din glandele anale de parfum foarte dezvoltate, copleșind destinatarul și permițând sconcsului să scape. Acest lucru nu numai că protejează acel sconcsl a momentul respectiv, dar, deoarece duhoarea este atât de puternică și durabilă, îi învață și pe prădători (și pe oameni) o lecție pe termen lung despre evitarea sconcsilor în general.
Totuși, în timp ce majoritatea oamenilor sunt conștienți că sconcsii pot face o duhoare, mult mai puțini apreciază detaliile impresionante ale acestei adaptări — sau ale animalelor uimitoare din spatele ei. În speranța de a face mai multă lumină asupra acestor creaturi incredibile și de a ajuta la disiparea unor mituri comune, iată câteva particularități și fapte surprinzătoare despre sconcsi.
1. Sconcsii aparțin unei familii distincte
Sconcsii erau considerați odinioară parte a familiei nevăstuicilor, Mustelidae, un grup de mamifere carnivore care include și jderi, nurci, bursuci, vidre și bursuci polari. Totuși, pe baza unor dovezi moleculare mai noi, sconcsii sunt acum clasificați în general într-o familie proprie, Mephitidae.
Există 13 specii de mefitide vii astăzi în patru genuri, incluzând sconcsii, precum și animale strâns înrudite cunoscute sub numele de bursuci mirositori. Trei dintre cele patru genuri sunt sconcsi adevărați, toți trăind în Lumea Nouă, de la Canada la centrul Americii de Sud. Al patrulea gen prezintă două specii de bursuci mirositori, care locuiesc pe insule din Indonezia și Filipine.
2. Uneori dansează înainte de a pulveriza
Sconcsii își regenerează esența pe care o folosesc pentru a pulveriza, dar pot stoca doar o anumită cantitate la un moment dat – sconcsii cu dungi, de exemplu, pot stoca doar mai puțin de 60 de grame din esența lor distinctivă. Deoarece substanța este atât consumatoare de timp pentru a fi produsă, cât și potențial salvatoare de viață să o ai la îndemână, ei încearcă adesea să respingă amenințările minore în alte moduri înainte de a pulveriza.
Pentru unii sconcsi, asta înseamnă să încerce mai întâi să își intimideze inamicii cu mișcări de dans. În speranța de a dezamorsa pericolele minore fără a pulveriza, sconcsii cu dungi execută uneori un „dans pe mâini”. După cum sugerează și numele, acesta implică sconcsul stând drept pe membrele anterioare, cu coada și picioarele posterioare în aer. Poate include și bătutul din picioare, șuieratul, atacul și zgâriatul, precum și țintirea amenințătoare a glandelor de parfum ca avertisment.
3. Adesea țintesc ochii
Dacă aceste tactici de intimidare nu funcționează, un sconcspoațe recurge în cele din urmă la mecanismul său de apărare caracteristic. Animalul își îndoaie corpul în formă de U, își îndreaptă glandele anale spre amenințare și pulverizează cu o precizie alarmantă.
Sconcsii sunt cunoscuți pentru că țintesc ochii, ceea ce le oferă un avantaj clar în evadarea de prădători. Spray-ul lor conține tioli pe bază de sulf care nu numai că creează o duhoare copleșitoare, dar provoacă și iritații semnificative ale ochilor, putând chiar provoca orbire temporară pentru câteva minute.
4. Își pot ajusta pulverizarea
Sconcsii au un grad ridicat de control asupra pulverizării lor, și nu doar în ceea ce privește țintirea direcțională. Ei pot trage un jet concentrat pentru a neutraliza o amenințare care se apropie, de exemplu, sau pot elibera o ceață pentru a învălui un prădător care îi urmărește. Pot pulveriza dintr-una sau din ambele glande de parfum odată, uneori pe distanțe impresionante.
Bursucii mirositori își pot trimite pulverizarea la peste 1 metru distanță, dar unii sconcsi, cum ar fi sconcsu cu dungi din America de Nord, pot pulveriza cu precizie până la 3 metri distanță și cu mai puțină precizie până la 6 metri, adesea de mai multe ori într-o perioadă scurtă de timp.
5. Sucul de roșii nu scapă de miros
Un remediu popular comun sugerează combaterea uleiului de sconcscu suc de roșii sau chiar îmbăierea în suc de roșii dacă ați fost puternic pulverizat. Deși este ușor acid, sucul de roșii nu descompune tiolii responsabili pentru duhoarea unui sconcs. Cel mult, mirosul de roșii poate masca sau tulbura mirosul, dar multe mirosuri ar putea face asta, așa că nu există o nevoie specifică pentru o baie cu roșii.
Totuși, este posibil să se dezactiveze mirosul de ulei de sconcscu produse de uz casnic. O soluție de bicarbonat de sodiu și apă oxigenată este larg recomandată, uneori cu o cantitate mică de săpun de vase. Amestecând 1 litru de apă oxigenată, un sfert de cană de bicarbonat de sodiu și două lingurițe de săpun de vase ar trebui să fie eficient, conform unui ghid de la Texas A&M University Extension. Aceasta poate fi folosită pentru oameni sau câini (poate cele mai frecvente victime ale sconcsilor).
Avertisment
Evitați ochii atunci când aplicați această soluție. În plus, nu stocați soluția neutilizată – ar putea prezenta un risc de explozie dacă este lăsată într-un recipient sigilat.
În plus, un studiu recent publicat în Journal of Natural Products a descoperit un compus fungic — pericosina A — capabil să neutralizeze uleiurile de sconc s. În viitor, acest compus ar putea ajuta la crearea unui produs natural pentru a combate mirosul de pulverizare a sconcsului.
6. Aproximativ 1 din 1.000 de oameni nu simt mirosul de sconcs
Se estimează că 2 milioane de oameni din Statele Unite au anosmie generală, ceea ce înseamnă că nu au simțul mirosului, dar este mai frecvent ca cineva să experimenteze anosmie specifică, sau orbire doar pentru anumite mirosuri. Aproximativ 1 din 1.000 de oameni, de exemplu, se pare că nu pot mirosi tiolii care dau uleiului de sconcsmierosul său respingător.
7. Sconcsii mănâncă albine
Sconcsii sunt omnivori, iar mesele lor depind în mare măsură de locul în care trăiesc. Mulți mănâncă fructe de pădure, frunze, nuci și rădăcini, împreună cu ciuperci. Mulți mănâncă și vertebrate mici, cum ar fi rozătoare, șopârle, șerpi și păsări, precum și nevertebrate, cum ar fi viermi și insecte.
În unele locuri, sconcsii sunt și prădători importanți ai albinelor. Sconcsii cu dungi, de exemplu, vânează adesea stupi, mâncând atât albine adulte, cât și larve.
8. Mulți prădători evită sconcsii, dar nu toți
Sconcsii folosesc colorație de avertizare pentru a-și anunța toxicitatea, iar prădătorii par, în general, să înțeleagă mesajul. Unii mamifere mai mari ocazional vânează sconcsi, totuși, inclusiv coioți, vulpi, râși și pume.
Bufnițele se numără printre principalii prădători ai sconcsilor în multe locuri, în special bufnițele mari cu corn. Nu numai că pot ataca silențios de sus, dând sconcsilor mai puțin timp să țintească, dar au și un simț al mirosului slab.
9. Sconcsii sunt îndrăzneți, dar nu agresivi
Sconcsii au adesea un stil de mers plin de încredere, străbătând tufișurile fără să încerce să se furișeze, conștienți că colorația lor de avertizare poate fi mai eficientă decât încercarea de a fi pe furiș. Această îndrăzneală a atras atenția celebrului naturalist Charles Darwin în 1833, când explora America de Sud.
„Conștient de puterea sa, rătăcește ziua prin câmpia deschisă și nu se teme nici de câine, nici de om”, a scris Darwin despre sconcsîn „O călătorie de naturalist în jurul lumii”. „Dacă un câine este îndemnat să atace, curajul său este instantaneu oprit de câteva picături de ulei fetid, care provoacă greață violentă și secreții nazale. Orice este o dată pătat cu el, este pentru totdeauna inutil.”
Sconcsii sunt în principal nocturni, dar indiferent dacă rătăcesc ziua sau după lăsarea întunericului, au o aură de încredere în ei. În ciuda îndrăznelii lor, sconcsii nu sunt în general agresivi unii cu alții sau cu animale din alte specii. Teritoriile lor se suprapun adesea, și deși tind să se hrănească singuri, uneori trăiesc în vizuini cu până la 10 alți indivizi sau chiar cu alte specii, cum ar fi opossumii.
