Se pare că în fiecare știre despre o celebritate conștientă de mediu care se bucură de serviciile poluante ale unui avion privat și în fiecare raport de sustenabilitate corporativă care încearcă să justifice emisiile ridicate de gaze cu efect de seră, există o mențiune a lor: creditele de carbon. Ca prin magie, ele par să șteargă efectele activităților cu emisii mari de carbon. Dar ce sunt creditele de carbon și cum funcționează ele cu adevărat?
Creditele de carbon sunt un mediu de schimb puternic reglementat, folosit pentru a compensa—sau a neutraliza—emisiile de dioxid de carbon. Un singur credit de carbon reprezintă, în general, dreptul de a emite o tonă metrică de dioxid de carbon sau masa echivalentă a unui alt gaz cu efect de seră.
Credite de carbon voluntare vs. obligatorii
Pe piața voluntară a compensărilor de carbon, persoanele fizice și juridice cumpără credite de carbon pe bază voluntară pentru a-și reduce amprenta de carbon, adică cantitatea totală de emisii de carbon rezultate din activitățile lor. Compensările de carbon pot reduce daunele asupra mediului cauzate de activitățile care produc emisii, cum ar fi utilizarea energiei electrice, condusul unei mașini sau călătoriile cu avionul. Acestea sunt adesea oferite ca o taxă suplimentară la achiziționarea de zboruri, mașini de închiriat, camere de hotel și bilete la evenimente speciale.
Companiile mai mari, guvernele și alte entități pot fi obligate prin lege să cumpere credite de carbon pentru a emite gaze cu efect de seră. Această ‘piață de conformitate’ a compensărilor de carbon se bazează pe principiul „plafonare și comercializare”, care stabilește o limită a cantității de poluare pe care o companie are permisiunea să o emită într-o anumită perioadă de timp. Dacă o companie rămâne sub limită, poate vinde creditele de carbon rămase altor companii.
Cum reduc creditele de carbon emisiile
Atunci când companiile sau persoanele fizice cumpără credite de carbon, unde se duc banii? Pe piața voluntară, compensările de carbon sunt folosite pentru a finanța proiecte care absorb sau elimină o cantitate de dioxid de carbon egală cu cantitatea emisă. Atunci când consumatorii cumpără credite de carbon de la furnizori reputabili de compensări de carbon, banii sunt folosiți pentru proiecte specifice, cum ar fi plantarea de păduri, care absorb carbonul în mod natural, sau deturnarea gazului metan de la fermele de animale pentru a fi transformat în energie electrică într-o centrală electrică.
Un alt tip de compensare, numit credite de energie regenerabilă (RECs), sprijină eforturile pentru energie regenerabilă, cum ar fi energia eoliană sau solară. În timp ce compensările de carbon reduc o cantitate verificabilă de emisii de dioxid de carbon din atmosferă, REC-urile furnizează o anumită cantitate de energie regenerabilă pieței, subvenționând costul dezvoltării acestor tehnologii.
În cazul creditelor de carbon obligatorii, scopul atribuirii unei valori emisiilor de carbon este de a determina cumpărătorii de credite de carbon să aleagă activități mai puțin intensive în carbon. Companiile care emit mai puțin se bucură de profituri mai mari vânzând drepturile lor de a produce emisii de dioxid de carbon. În acest fel, emisiile devin un cost la fel de integral al desfășurării afacerilor ca materialele sau forța de muncă.
Controverse privind creditele de carbon: funcționează?
În esență, compensările de carbon funcționează permițând poluatorilor să plătească pe alții pentru a face reducerile de carbon în locul lor. Unii critici ai sistemului de credite de carbon susțin că această metodă reduce responsabilitatea personală pentru controlul emisiilor de gaze cu efect de seră, permițând cumpărătorilor să utilizeze electricitate în exces acasă sau să conducă un vehicul cu consum mare de combustibil fără vinovăție. Companiile cu o marjă de profit mai mare ar putea folosi creditele de carbon ca pe o licență de a polua liber.
Există, de asemenea, probleme cu validitatea reducerilor de carbon promise de unii furnizori de compensări de carbon. Unele companii pretind că oferă servicii de compensare a carbonului finanțând scheme de plantare a copacilor care nu sunt verificate sau reglementate, astfel încât nu sunt disponibile cifre verificabile privind reducerea carbonului. Cei care doresc să cumpere compensări de carbon în mod voluntar ar trebui să caute furnizori precum TerraPass și Carbon Fund, unde reducerile de emisii sunt verificate de terțe părți independente.
Desigur, piața obligatorie a creditelor de carbon și sistemul „plafonare și comercializare” au propriul set complex de avantaje și dezavantaje, dezbătute frecvent de guverne, corporații, experți în mediu și public. Există un dezacord semnificativ cu privire la dacă sistemul „plafonare și comercializare” este superior unei taxe pe carbon, care ar fi percepută pentru utilizarea combustibililor fosili, și dacă schemele de comercializare a carbonului ar trebui gestionate la nivel internațional sau în cadrul națiunilor individuale.
